Miezonoptica este expresia cea mai concretă a stării de trezie din timpul nopții și, totodată, simbolul laudei neîncetate pe care îngerii o aduc lui Dumnezeu în ceruri și pe care credincioșii cei mai râvnitori, îndeosebi monahii, se străduiesc să o imite pe pământ. Prin ea, Biserica își îndeplinește datoria de a lăuda toată vremea pe Dumnezeu și de a face neîncetat rugăciuni de mijlocire pentru lume.

Ipolit Romanul, în secolul al III-lea, se referea la o veche tradiție potrivit căreia, la miezul nopții, întreaga creație, toate galaxiile rămân un moment în stare de repaus, pentru a lăuda pe Ziditor împreună cu îngerii și sufletele drepților - la care credincioșii trebuie să se alăture și ei, prin rugăciunea din acest moment.

Biserica a rânduit fixarea unui serviciu divin la miezul nopții, pe baza unor texte din Sfânta Scriptură și ca urmare a îndemnului Mântuitorului, de a ne ruga neîncetat. Astfel, în Vechiul Testament, la psalmul 118, versetul 62, psalmistul David vorbește despre rugăciuni aduse de el în mijlocul nopții („La miezul nopții m-am sculat ca să Te laud pe Tine..."), iar în Noul Testament, în Faptele Apostolilor (6,25), se relatează că Sfântul Apostol Pavel și Sila, aflându-se în temniță în Macedonia, la miez de noapte s-au rugat și au cântat laude lui Dumnezeu. De asemenea, rugăciunea Mântuitorului din Grădina Ghetsimani constituie un real motiv pentru a invoca o adunare în scopul rugăciunii la acest ceas. Totodată, din parabola celor zece fecioare aflăm că la acest ceas s-a făcut strigare, precum că Mirele vine.