De ce te temi de diavol?
Când întâmpină rezistenţă duhovnicească, când citesc curaj şi dispreţ faţă de ei, se tem şi se înfricoşează, se înspăimântă şi se îngrozesc văzând armele creştinului împotriva lor.
Neputinţa, laşitatea, slăbiciunea şi frica diavolilor faţă de oameni arată că îngăduinţa pe care le-a dat-o Dumnezeu este una strict limitată. Neputinţa lor porneşte din faptul că nu cunosc inima şi mintea noastră, că nu pot pătrunde în gândurile şi trăirile noastre intime. Observaţiile şi presupunerile lor sunt conjuncturale, de circumstanţă şi exterioare şi nu exprimă totdeauna şi exact ceea ce este în sufletul nostru.
Literatura duhovnicească păstrează numeroase relatări în care aceste duhuri erau induse în eroare, păcălite şi umilite de creştini. Evagrie Monahul spune că, indiferent de violenţa atacurilor lor, care este una aparentă, ei se tem de oameni şi aşteaptă să vadă dacă ei le dau atenţia sau îi dispreţuiesc Dacă le dăm atenţie, capătă putere şi reuşesc să ne îngrozească, îşi măresc răutatea, nu atât datorită puterii lor, cât mai ales slăbiciunii şi fricii noastre.
Ei prind putere acolo unde găsesc terenul slab şi nepăzit, dar şi aceste înfăţişări monstruoase ale lor sunt doar aparente şi amăgitoare, destrămându-se şi risipindu-se atunci când sunt divulgate în adevărata lor mărime şi neputinţă. Atunci când întâmpină, însă, rezistenţă duhovnicească, când citesc curaj şi dispreţ faţă de ei, se tem şi se înfricoşează, se înspăimântă şi se îngrozesc văzând armele creştinului împotriva lor. Atunci fug şi se ascund. În faţa „ostaşului lui Hristos”, ei se trădează că „sunt slabi şi nu pot nimic, decât numai să ne ameninţe”.
Pentru că nu pot nimic prin ei înşişi, prin puterea lor, se folosesc de trucuri şi caută să ameninţe, să sperie, să îngrozească pe cei care nu îl cunosc cu adevărat. Văzând, însă, că nici acest şiretlic nu le reuşeşte totdeauna, se revoltă ei înşişi de neputinţa lor, „se rod şi mai mult pe ei înşişi că nu pot face nimic din cele cu care ne ameninţă”. Neputând nimic, arată Sfântul Antonie cel Mare, „dracii joacă ca pe scenă, schimbându-şi chipurile şi speriind copiii, prin nălucirea zgomotelor şi prin înfăţişări prin care se dovedesc mai degrabă vrednici de dispreţ ca unii ce sunt neputincioşi (...).
Iar dracii nu pot nimic, chiar dacă încearcă să înspăimânte prin năluciri. Când disting la creştini curaj, arme şi tehnică de luptă duhovnicească, se îngrozesc şi se retrag umiliţi, ca nişte laşi ce sunt de fapt, ascunzându-se, tăgăduindu-şi şi mascându-şi înfrângerea.
(Nevoitor, Război în văzduhul inimii, Editura Credința strămoșească, p. 44-46)
