Sfânta Evanghelie rânduită spre a fi citită în Duminica a III-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor, în care taina „crucii” se descoperă ca fiind însăși calea vieții, ne pune înainte un prilej binecuvântat de a limpezi o nelămurire adesea întâlnită în vorbirea de zi cu zi. În înțelepciunea populară românească s-au păstrat numeroase ziceri care par să sugereze ideea unui destin dinainte hotărât, însă lumina Evangheliei ne cheamă să înțelegem mai adânc rostul libertății și al purtării crucii în viața omului. Expresii precum „ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „așa i-a fost scris” sau „așa i-a fost crucea” sunt rostite adesea pentru a explica anumite situații limită din viață sau pentru a accepta mai ușor unele întâmplări dramatice din existența unui om. Deși aceste ziceri pot avea uneori o funcție de consolare, ele pot ascunde o concepție fatalistă despre existență, potrivit căreia viața omului ar fi stabilită în mod rigid încă dinainte de a se naște. O asemenea perspectivă nu aparține însă credinței ortodoxe.

Învățătura Bisericii vorbește despre pronia lui Dumnezeu, nu despre destin. Dumnezeu poartă grijă lumii și conduce istoria omenirii cu înțelepciune, însă această purtare de grijă nu anulează libertatea persoanei. Catehismul ortodox arată limpede că preștiința lui Dumnezeu nu distruge libertatea omului căci El cunoaște toate lucrurile mai înainte de a se întâmpla, dar această mai înainte-vedere nu determină faptele omului și nu îi constrânge voința. Cel făcut după chipul lui Dumnezeu rămâne liber să aleagă binele sau răul, iar această libertate este tocmai semnul demnității sale.

Sfânta Scriptură confirmă în repetate rânduri această realitate. Dumnezeu nu impune omului un drum prestabilit, ci îi pune înainte două posibilități și îl cheamă să aleagă. În cartea Deuteronom, Domnul spune: „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul și pământul: viață și moarte Ți-am pus eu astăzi înainte, și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi.” (Deuteronom 30, 19). Chemarea la alegere ar fi lipsită de sens dacă omul ar fi prizonierul unei sorți inevitabile. Tocmai libertatea face posibilă responsabilitatea morală și deschide calea întoarcerii către Dumnezeu.

În același duh vorbește și Noul Testament. Sfântul Apostol Pavel afirmă că Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Această afirmație exclude ideea unei predestinări la pierzare. Dumnezeu nu creează pe nimeni pentru osândă, ci cheamă pe fiecare la viață și la mântuire. Fragmentul din Apocalipsă este atât de convingător în ceea ce privește libertatea pe care Dumnezeu a sădit-o în ființa omului și pe care el Însuși o respectă: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” ( Apocalipsa 3, 20).

Sfinții Părinți ai Bisericii au apărat cu multă claritate această învățătură. Sfântul Vasile cel Mare arată că răul nu provine din voia lui Dumnezeu, ci din alegerea liberă a omului, care devine astfel „din propria sa voință liberă”. În același sens, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că Dumnezeu „ne-a făcut cu voie liberă”, tocmai pentru ca binele să fie ales din iubire și nu din constrângere. Libertatea este, așadar, o condiție fundamentală a vieții morale și duhovnicești. Fără ea nu ar exista nici păcat, dar nici virtute, nici pocăință, nici mântuire, dar nici judecată căci Dumnezeu nu l-ar putea judeca pe om dacă acesta nu hotărăște viața și faptele sale.

Teologia ortodoxă descrie relația dintre Dumnezeu și om prin termenul de sinergie, adică împreună-lucrare. Harul lui Dumnezeu este cel care inițiază și susține viața duhovnicească, dar omul este chemat să răspundă liber acestui har. Sfântul Apostol Pavel exprimă această realitate într-un mod admirabil atunci când spune: „Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12), iar imediat adaugă: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13). Viața creștină se desfășoară tocmai în această întâlnire dintre darul lui Dumnezeu și libertatea omului. De aceea, ideea fatalistă potrivit căreia totul ar fi stabilit dinainte este străină credinței ortodoxe. Ea transformă viața într-un mecanism lipsit de responsabilitate și poate conduce la nepăsare morală. Dacă omul ar crede că totul este hotărât dinainte, ar putea spune că nu are rost să se pocăiască, să lupte cu păcatul sau să caute binele. În realitate, însă, întreaga chemare a Evangheliei este o chemare la schimbare, la întoarcere și la libertate.

Este adevărat că Dumnezeu poate îngădui încercări în viața omului și că uneori suferința pare de neînțeles. Dar aceste încercări nu sunt expresia unui destin implacabil, ci pot deveni locul unei întâlniri mai profunde cu Dumnezeu. Crucea nu este o sentință impersonală, ci o cale prin care omul poate crește în credință și în iubire. În lumina acestei învățături, zicerile populare despre „ce este scris” trebuie înțelese cu discernământ. Ele pot exprima uneori acceptarea smerită a voii lui Dumnezeu, dar nu trebuie transformate într-o doctrină a destinului. Creștinul nu crede în soartă, ci în pronia lui Dumnezeu și în libertatea omului.

Viața omului nu este un scenariu rigid scris dinainte, ci o istorie deschisă în care fiecare alegere are importanță. Dumnezeu cheamă, luminează și ajută, iar omul răspunde liber acestei chemări. În această libertate se află atât drama căderii, cât și posibilitatea mântuirii. Prin urmare, credința ortodoxă nu este fatalistă, ci profund personală. Ea afirmă că omul nu este prizonierul unui destin, ci colaboratorul lui Dumnezeu în propria sa mântuire. Încrederea creștină nu se sprijină pe ideea unei sorți inevitabile, ci pe certitudinea că Dumnezeu lucrează în lume cu dragoste și că fiecare om este chemat să răspundă acestei iubiri prin libertatea sa.