Când omul, din om vechi devine om nou, fiu de împărat, se hrănește cu desfătarea dumnezeiască, cu dulceața cerească și simte veselia paradisiacă, simte încă de aici o parte din bucuria Raiului. De la bucuria cea mică, paradisiacă, înaintează zilnic către cea mai mare și se întreabă dacă există ceva mai înalt în Rai decât cea pe care o trăiește aici. Starea în care trăiește este astfel încât nu poate face nici o lucrare. Genunchii i se topesc ca lumânările de acea dumnezeiască fierbințeală și dulceață, inima lui saltă și e gata să spargă pieptul ca să plece, pentru că pământul și lucrurile pământești i se par lucruri zadarnice.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești – I – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 42)