Această cuvioasă muceniţă Evdochia a trăit în cetatea feniciană Heliopolis, în timpul domniei împăratului Traian. Evdochia, mai înainte de aceasta a fost o desfrânată vestită. Dar, apoi ea a plâns cu amar pentru păcatele ei, s-a retras în pustie în asceza cea mai aspră, şi mai la urmă a luat cununa muceniciei.

În timpul vieţii ei desfrânate, ea adunase averi uriaşe. Schimbarea vieţii ei a survenit pe neaşteptate, prin cea Dumnezeiască Purtare de Grijă a Făcătorului nostru, şi printr-un monah, Avva Gherman. Venind cu o ascultare în cetate, el a găzduit în casa unui creştin al cărei zid era lipit de al părţii de casă în care se afla iatacul Evdochiei. Serile, potrivit obiceiului călugăresc, monahul citea din Psaltire, şi câte un capitol din Sfintele Evanghelii, despre înfricoşata Judecată. Evdochia auzea aceste citiri, şi a început să asculte cu atenţie, de la început până la sfârșit. Curând a fost cuprinsă de frică şi spaimă, rămânând trează până în zori. Când s-a luminat, ea şi-a trimis sluga să-l caute pe acel monah şi să-l roage să vină la ea. Avva Gherman s-a înfăţişat şi a stat de vorbă cu ea îndelung, despre credinţă şi mântuirea sufletului. Ca urmare a acestei convorbiri, Evdochia s-a dus la episcop şi i-a cerut să o boteze. După botezul ei, Evdochia a lăsat întreaga ei avere uriaşă Bisericii, spre a fi împărţită sărmanilor. Ea şi-a eliberat toţi robii şi roabele şi s-a retras cu totul într-o mănăstire, unde s-a dăruit celei mai aspre vieţuiri, în desăvârșita ascultare, în posturi, privegheri şi rugăciuni.

După treisprezece luni, obştea mănăstirii a cerut-o stareţă. Evdochia a trăit timp de patruzeci şi şase de ani în mănăstire şi a fost aflată vrednică înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu văzând râvna ei arzătoare şi cinstită, şi lacrimile ei nesecate, a învrednicit-o şi cu darul învierii morţilor. Când s-a declanşat persecuţia împotriva creştinilor sub Cezarul Vincenţiu, Sfânta Evdochia a fost decapitată. Sfânta Evdochia este un exemplu glorios a cum vasul cel de stricăciune se poate curaţi, sfinţi şi umple cu Harul Sfântului Duh, cu buna mireasmă a cerului.

Cântare de laudă la Sfânta Evdochia

Cea care femeie a păcatului mai înainte a fost,

Mai apoi cu pocăinţa s-a îmbrăcat,

Şi înaintea lui Dumnezeu în genunchi pururea a stat,

La rugăciune cu lacrimi.

Satan de furie a urlat

Şi către ceruri necuratul glas şi-a ridicat:

O, Mihaile, cerescule arhanghel,

Tu care grăieşti dreptatea,

Nedrept către mine eşti

Căci staulul meu cu desăvârșire

Tu mi-l goleşti!

Şi încă şi pe ultima oaie mi-o răpeşti!

Ce-ţi trebuie această preadesfrânată?!

Eu în Hades am fost aruncat

Şi pentru o mică nesupunere,

acolo, în chinuri veşnice mă perpelesc!

Dar ale acesteia păcate sunt adânci ca marea

Care înghite tot ce se apropie de ea.

Astfel grăieşte răutatea veche

Când omul de bunătate vrea să se ţină,

Ea pe tot omul care se căieşte îl învăluie în ispită.

Dar Mihail, păzitorul penitenței,

Cu îngerii lui de Evdochia se apropie

Şi sub a sa pază o acoperă.

Cu răsuflarea lui,

Mihail pe demoni departe îi alungă.

O cântare cerească atunci din ceruri se aude:

Aşa binevoit-a harul lui Dumnezeu,

Ca fiecare om ce de al său trecut se pocăieşte

Să fie primit în braţele Tatălui,

Şi iertare să primească.

Pocăinţa întregii omeniri îi este adusă,

Precum şi mântuirea.

Acestea două voinţa Domnului sunt,

Milostivirea şi voia Lui.

A Lui bună voire sfântă

Pe a lui Satan rea-voire

Cu desăvârșire o calcă.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Volumul I, Editura Egumenita, București, 2005)