Text și context

Evenimentul din Gadara e urmat de o întoarcere. „Rugat” de către locuitorii acestor ținuturi să plece, Hristos se întoarce în Capernaum. Aici, unde era deja faimos, va fi înconjurat din nou de lume. Unii își doreau doar să-L vadă, alții aveau nevoie de învățăturile Sale, alții Îi căutau pricină, iar alții erau pur și simplu interesați în faptul de a se afișa alături de Dânsul. În acest context se petrece minunea relatată în cadrul pericopei de astăzi. Una care are drept beneficiar un slăbănog. În decursul vremii, Domnul a mai vindecat oameni suferinzi de această boală. În cadrul fiecărui miracol de acest fel există însă anumite elemente specifice. 

Iertarea și tămăduirea

Adus în fața lui Hristos de către anumiți oameni care-i erau, cel mai probabil prieteni, de vreme ce-l doreau vindecat, slăbănogul va avea parte imediat de atenția Învățătorului. Nu din pricina meritelor proprii, ci pentru credința celor care l-au înfățișat înaintea Sa. Faptul e consemnat cu acribie de către vameșul Matei, atent la detalii. Acțiunea începe cu cuvintele: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”, vorbe care pică bine unui om în suferință. Cu atât mai mult în situațiile în care acesta se frământă și vede durerea din trup ca pe o consecință a anumitor fapte cu relevanță pentru sfera spiritualului.

Dacă omul percepe vorbele sale ca pe un balsam menit a-i înveșmânta sufletul în mângâiere, reacția cărturarilor din mulțime va fi una total opusă. Predictibilă, totuși. Îl vor acuza pe Iisus de hulă. Cunoscând gândurile lor, El îi va interpela înainte ca aceștia să aibă măcar răgazul să le exprime: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?”, li se va adresa El. Va urma vindecarea propriu-zisă. Mulțimea uimită, va slăvi pe Dumnezeu pentru cele întâmplate. Unii vor aduce ulterior mărturie cu privire la eveniment și relevanța lui. 

În loc de concluzii

Minunea de astăzi ne spune multe cu privire la Hristos, omenire și dinamica realității dintre divinitate și creație. Ne arată că Dumnezeu e prompt, că nu se lasă așteptat și n-are nevoie de prea multă rugare. Că suferința e cea care-L pune în mișcare, tot mereu în favoarea celui care e chemat să traverseze experiențe din vecinătatea ei. În același timp, vorbește despre ordinea firească a lucrurilor. Atunci când durerea trupească e o consecință a păcatelor care au săpat crevase adânci în suflet, se cade ca ea să fie cea dintâi care beneficiază de atenția lui. Infrastructura spirituală reprezintă o prioritate. Sigur, e nevoie ca anterior să existe pocăință și dorință sinceră de a nu repeta păcatul care a dus la tristul deznodământ. Ea e urmată, atunci când e necesar și util, de vindecarea trupească. Uneori, omul care înțelege anumite aspecte, nu mai are nevoie de cea din urmă. Vede durerea trupului ca pe o formă de curățire. Ca atare, o primește cu asumare și mulțumește lui Dumnezeu pentru ea. 

Îndrăzniți!