De se s-a transformat femeia lui Lot în stâlp de sare?
„Cetatea Sodomei. Un oraş al păcatului legiferat, permis, promovat, transpirând prin toţi porii. Un oraş în care normalitatea era minoritară, în care virtutea era ascunsă adânc în casa lui Lot, în care răutatea iadului se manifesta în mii de feluri, cele mai multe dintre ele împotriva firii”.
Ştim cum Dumnezeu în negocierea sa cu Avraam, îi arată acestuia din urmă că dacă vor fi măcar zece drepţi în cetatea Sodomei, va cruţa întreaga cetate de sute de mii de oameni pentru aceştia zece. Şi vedem acum cum iubirea de oameni şi îndurările lui Dumnezeu sunt de mii de ori mai mari decât simţul dreptăţii Sale. Şi totuşi n-au fost zece. A fost doar familia lui Lot, un om cinstitor de Dumnezeu, pripăşit printre oameni fără de lege. Însă Dumnezeu nu doreşte să potopească prin foc cetatea, fără ca în chip minunat, prin vestire îngerească, să-l smulgă pe Lot şi pe ai săi din ghearele văpăii şi să-l aducă pe streaşina muntelui Sigor, în siguranţă, la înălţimile ferite de pucioasa răului omenesc.
Focul şi pucioasa de care vorbeşte Sfânta Scriptură, socotite de unii exegeţi biblici o erupţie vulcanică, sunt de fapt răspunsul naturii răzvrătite împotriva omului căutător de plăcere împotriva naturii. Focul care i-a ars pe sodomiţi este focul poftei şi al patimilor trupului care ard frumuseţea de har a sufletului. Pucioasa este întunecarea simţurilor, înfierbântarea animalică, aprinderea cea urât mirositoare a păcatului, ardoarea cu care omul se aruncă în focul patimilor închipuindu-şi că va stăpâni prin aceasta lumea.
Un eveniment din această pedagogie biblică ne atrage atenţia. În goana mare de a scăpa de arderea Sodomei, Lot şi familia sa urmează calea îngerului. Clipe de zăbavă sau de incertitudine erau de ajuns pentru ca incendiul pedepsitor să cuprindă şi trupurile celor drepţi. În această goană pentru viaţă, femeia lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare. Un eveniment biblic care intrigă şi astăzi pe teologi, cercetători sau creştini cititori de Sfânta Scriptură. De ce? Care a fost cauza? Ce legătură are sarea cu focul?
În primul rând, Sfinţii Părinţi tâlcuitori ai acestui episod înfricoşat din istoria poporului ales, spun că uitarea înapoi a femeii înseamnă că ea nu era cu totul străină de fărădelegile ce se făceau în Sodoma. Sufletul ei era acolo. Simţea o nostalgie după dezmăţul generalizat din cetate. Poate privea cu interes sau cu plăcere blestemăţiile ce se făceau sub ochii ei. Era obişnuită cu păcatul frecvent, strigător la cer. Devenise aerul pe care-l respira. Poate că nici nu îşi mai dădea seama de gravitatea lui. Faptul că a devenit stâlp de sare arată că omul căutător de păcate nu permite creşterea vieţii în el, e pământ sărat şi lipsit de puterea vieţii, care omoară virtuţile în sine.
În al doilea rând trebuie să spunem că dacă Îngerul Domnului i-a vestit şi ei, împreună cu Lot, să plece din sălaşul păcatului care avea să se transforme în iad pentru scurtă vreme, atunci trebuie să vedem în asta o garanţie a dreptăţii femeii. Ceea ce ne frapează citind episodul biblic este faptul că ea „a privit înapoi”, s- a întors ontologic în plasa păcatului, a văzut pedeapsa şi focul care cuprinseseră toate câte sunt. A privi curios la păcatele celorlalţi sau a cerceta cu scrupulozitate felul în care sunt pedepsiţi este o părtăşie la păcat, o gustare a răutăţii, te face împreună responsabil cu cei care pier. Ceea ce a văzut femeia înainte de pedeapsa promptă a lui Dumnezeu a fost poate tocmai apogeul aprinderii pătimaşe, pedeapsa fiind rodirea căutării păcătoase, rezultatul stăruinţei în răutate. Căci desfânarea e foc care arde sufletul, paralizându-i puterile de întoarcere către Dumnezeu.
Din această perspectivă curiozitatea oamenilor de azi de a vedea totul, păcatele oamenilor, intimitatea lor, certurile, accidentele, crimele, cadavrele zdrobite, este de bună seamă o împreună osândire a privitorului cu cei ce suferă. Curiozitatea de a vedea răul celuilalt te face împreună rău cu el. Abilitatea de a scormoni după păcate ascunse, chiar şi făcute publice prin intermediul media, este o abilitate păcătoasă, plină de judecată sau de infestare de păcat. Pentru că devenim încetul cu încetul ceea ce privim: icoane sau chipuri monstruoase, lumină sau întuneric. Pornografia este părtăşia a milioane de oameni la păcatul desfrânării unor oameni. Ştirile inflamate şi obsedate de sex şi de moarte de la televizor ne fac insensibili la drama oamenilor, ne ascund taina persoanei umane veşnice, ne fac tot mai asemănători grozăviilor pe care le privim. Filmele în care se ucid oameni, ne fac să devenim ucigaşi intenţionali, să savurăm crima, mai ales când e justificată moral sau altfel, ne fac răi, doritori de moarte şi străini de durerea firească a omului în faţa morţii.
De aceea, păcatul cu adevărat nou şi devastator al epocii de astăzi, diferit de cel al veacurilor trecute, este păcatul privirii vinovate. Prin tehnologie vizuală am intrat pretutindeni, am transformat planeta în sat global, am inventariat neputinţele şi ascunzimile omeneşti. Dacă toate păcatele de moarte erau deopotrivă răspândite şi în trecut, păcatul de a privi suferinţa celuilalt, de a savura păcatele lui, de a participa vizual la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, şi implicit la răstignirea Lui prin păcate, este răul global, generator de moarte sufletească şi responsabil cu crimele din sufletele noastre.
De aceea e mai mult decât necesar pentru un creştin să îşi purifice privirea, să vadă cu adevărat prin lacrimile pocăinţei adevărul acestei lumi ca icoană a veşniciei lui Dumnezeu, să îşi exerseze văzul spiritual, prin care să observe lucid nu numai păcatul celorlalţi, ci mai ales pe al său şi să depisteze în om friabilitatea dar şi dorul după întoarcere, posibilitatea mântuirii. Prin ochi trece harul frumuseţii veşnice, revărsat în lume cu iubire de Creator, şi tot prin ochi străbat şi străpung sufletul nostru toate relele acestei lumi, cosmetizate atent de teleobiectiv sau insinuate discret în realităţi inofensive.
