De voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silința și cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărțim de adevăr și de viață. De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viața lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuiește și zice despre mine vorbește acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuiește că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvânt, bănuiește că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicând că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea și pentru aceasta a făcut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă niciun adevăr nu gândește, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba și osândirea.

Unuia ca acesta de se va întâmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca și cum s-ar îndrepta în cuvânt. De aceea, iscodesc orice, ca, aflând greșeala pentru care sunt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea. Deci întâi această începere este de la diavolul, căci de la minciună a început: că, neștiind, a bănuit ceea ce nu știa. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voiește cineva cu adevărat să se îndrepteze, când îi zice fratele: Nu face aceasta sau de ce ai făcut aceasta, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie și să-i mulțumească și așa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice că pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voiește să-l înșele. […] Iată aceasta este minciuna cu cugetul. 

(Avva Dorotei, Filocalia, volumul I, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1992, p.189)