„Dacă sunt puternic, sunt datorită bunătăţii lui Dumnezeu”, vine replica demnă a bătrânului imobilizat la pat, cu părul nins şi cu trupul gârbovit de trecerea a peste opt decenii. „Aşa este. Bravo! Vrei să-ţi citesc o rugăciune?” Chipul bătrânului parcă ia ceva din stralucirea crucii din mâna părintelui: „Vă rog, vă rog...”. Punând capătul epitrahilului peste trupul suferind, părintele începe: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...” Rugăciunea curge domol şi lin odată cu lacrimile bătrânului, de data aceasta lacrimi de nădejde sfântă.

Credinţă, nădejde şi dragoste. Acestea sunt reperele după care preotul de caritate Daniel Gigi Ioan se ghidează de mai bine de 13 ani în activitatea sa liturgică, pastorală şi caritabilă de la Spitalul Municipal Paşcani. După ce îmi arată interiorul frumoasei biserici cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” din curtea spitalului, mă îndeamnă să-l urmez la vizita pe care o va face bolnavilor. Holuri lucind de curăţenie care nu se mai termină, glasuri de medici strigându-şi asistenţii, bolnavi aşteptând cu îngrijorare să fie consultaţi. Ajungem cu liftul la etajul 6, la Secţia Îngrijiri Paliative-Boli Cronice, unde prezenţa părintelui Daniel este frecventă. Această secţie are cincizeci de locuri şi în medie sunt şase sute de pacienţi pe an, dintre care 30% decedează.

Spovedania, Împărtăşirea cu Sfintele Taine şi sfaturile duhovniceşti ale părintelui pentru bolnavii aflaţi în fază terminală de aici sunt deosebit de importante. Suferinţa, boala, moartea din această secţie sunt împletite cu dragostea şi afecţiunea atât a părintelui Daniel, cât şi a personalului medical. Lucrul acesta mi-l spune şi Liliana Perţu, asistent medical şef: „Pacientul doreşte foarte mult ca preotul să fie aproape de el pentru că mai ales atunci când suferi îţi aduci aminte de Dumnezeu. Cu atât mai mult la Secţia de Îngrijiri Paliative părintele ne ajută atât pe noi ca şi asistenți fiindcă vedem atâta suferinţă în jur, cât şi pe pacienţi şi pe famiile lor”. Părintele Daniel este „colegul sufletelor bolnavilor şi a multor medici, care îşi găsesc liniştea în cuvintele lui”, îmi mărturiseşte în continuare Liliana.

„Părinte, să veniţi, vă rog, şi la soţul meu. Îl cunoaşteţi, doar l-aţi împărtăşit toată vara”, se aude un glas de femeie. Mergem la primul salon al secţiei, unde Maria îngenunchează lângă patul soţului inconştient. Toată nădejdea şi-o pune în rugăciunea părintelui: „Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Cel ce zideşti şi înalţi, care pedepseşti şi iarăşi tămăduieşti, cercetează cu mila Ta pe robul Tău acesta...”

Credinţa

Pe holul spitalului, chiar lângă cabinetul de consiliere, aflu de la părintele Daniel povestea singurei cununii religioase oficiată vreodată într-un salon al Spitalului Municipal Paşcani, petrecută cu şase ani în urmă. Este vorba despre cununia Lucicăi, o femeie trecută de 50 de ani,  internată la Secţia Îngrijri Paliative, care era diagnosticată cu cancer. Spovedindu-o, părintele Daniel a aflat că ea nu era cununată religios şi a îndemnat-o să facă acest lucru imediat ce părăseşte spitalul. Nu mică i-a fost mirarea însă când a aflat din gura Lucicăi că ea nu doreşte să aştepte prea mult să se cunune, ci vrea să facă acest pas chiar în spital. Zis şi făcut. Având ca naşi doi asistenţi medicali, Lucica, în scaun cu rotile, s-a cununat cu Constantin într-un salon al spitalului. După două săptămâni, Lucica avea să afle că de fapt nu are cancer, ci o boală care poate fi tratată mult mai uşor.

La sfârşitul povestirii, două bobiţe de lacrimi licăresc în ochii părintelui: „Căci rolul Bisericii într-un spital este acesta: de a însănătoşi sufletul omului, de unde pornesc rădăcinile multor boli. Sunt unii oameni care descoperă arta duhovniciei în spital şi după aceasta o duc la ei la parohie. Îl află pe Hristos pe patul suferinţei.”

Nădejdea

Forfotă de medici grăbiţi, fâșâitul roţilor cărucioarelor trase de infirmiere, bolnavi ce-şi oftează neputinţa. Undeva, într-un colţ din capătul holului, o luminiţă pâlpâie în faţa unei camere. Camera este rezerva Mariei, bonavă de cancer. Dinăuntru se aude un ecou uşor: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă..” Pe o măsuţă, lumânări, icoane, Sfânta Evanghelie. Miros puternic de tămâie. Părintele Daniel împreună cu doi preoţi dintr-o parohie vecină slujesc Taina Sfântului Maslu. Privindu-i chipul liniştit şi senin, realizez că Marieta e încredinţată de adevărul vorbelor părintelui: „Dacă tu crezi cu adevărat în Taina Sfântului Maslu, atunci vine şi vindecarea. Fiţi puternică!”.

Elena, o bună prietenă de-a Marietei, îl cunoaşte pe părintele Daniel de la venirea lui ca preot misionar. Participă regulat la Taina Sfântului Maslu de la biserica spitalului. Îmi mărturiseşte că anul trecut tatăl ei era internat în spital, grav bolnav, în stare de inconştienţă. Părintele Daniel a venit să-i citească o rugăciune şi chiar în timpul rostirii acesteia, bolnavul s-a trezit. A doua zi, tatăl bolnav avea să-i mărturisească fiicei sale că atunci când a deschis ochii, el nu l-a văzut slujind pe părintele, ci pe Altcineva. „Mi-a spus tata că acea zi a fost cea mai fericită zi din viaţa lui. Dar lucrurile acestea nu se spun. Sunt o taină”, îmi şopteşte cu sfială Elena.

Dragostea

Peste drum de rezerva Marietei, într-un salon dăm de Elisabeta, o bătrânică firavă, subţire, cu mâinile bătătorite. Aflăm că a fost soprană în corul bisericii „Sfinţii Voievozi” din localitate. „Înseamnă că ştiţi cântările bisericeşti. Le mai cântaţi şi acum?” se interesează părintele. „Unde să le cânt, părinte? Acasă sunt singură. „Părintele nu se dă bătut: „Aşa singură, trebuie să le cântaţi tot timpul, să ştiţi. Vă mai aduceţi aminte? Ia să văd. Cântăm împreună primul antifon?” O infirmieră o încurajează şi ea pe Elisabeta: „Să ştiţi că am mai avut în spital o bătrână care ne cânta tot timpul”. Părintele începe cu glasul puternic: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.”. La început silabisind, apoi prinzând curaj, Elisabeta începe duetul cu părintele, salonul răsunând de melodia antifonului. Mâna uşoară a bătrânei începe să bată tactul melodiei pe marginea patului. Se uită ţintă în ochii părintelui şi parcă-l vede pe părintele de la biserica „Sfinţii Voievozi”, se uită la colegii de salon şi parcă-i vede pe colegii din corul de altădată. Cântarea se încheie. „Bravo! Eeii, aţi văzut că vă aduceţi aminte? Să o cântaţi tot timpul”, vine îndemnul părintelui. „Am să o cânt, părinte, am să o cânt”, încuviinţează dând afirmativ din cap Elisabeta.

La Sala de Terapie Intensivă părintele mi-o prezintă pe Rodica Barnea, medic anestezist. Tocmai se pregătea pentru a intra în sala de operaţii. Îşi face totuşi timp câteva minute pentru a-mi spune că rolul părintelui Daniel în spital este deosebit şi binevenit: „Părintele a schimbat în bine atât pacienţi, cât şi medici”. Apoi îmi vorbeşte despre faptul că ea crede că medicii îşi fac meseria şi datoria, dar Dumnezeu face minunea vindecării. A observat acest lucru şi din faptul că înainte de operaţie, le propune pacienţilor să facă împreună o rugăciune şi în momentul când fac acest lucru, monitoarele îi arată că pacientul se linişteşte şi poate fi anesteziat în condiţii optime.  „Mulţi spun că prin meseria noastră de medici, noi suntem înaintea preotului. Însă eu cred că de multe ori suntem în urma preotului fiindcă intervenţiile pe care la facem sunt de fapt o inspiraţie care nu ne aparţine, ci vine de Sus. De aceea eu niciodată n-am afirmat că un caz este depășit. Nu am acest drept”. Părintele adaugă că „prin mâinile medicilor lucrează Hristos”. „Aşa este părinte”, conchide Rodica Barnea.

Coborând scările, ne întâlnim cu Florentina, asistentul social al spitalului, care îmi povesteşte despre nenumăratele cazuri de oameni ai străzii decedaţi în spital, pe care a reuşit să-i înmormânteze în colaborare cu părintele Daniel şi cu ajutorul unor credincioşi inimoşi. Pentru Florentina, părintele nu este numai un prieten, este şi „suportul moral al spitalului”.

Ieşind pe uşa Spitalului Municipal Paşcani, îmi iau rămas-bun de la părintele Daniel, strângându-ne mâinile. Înainte de a ne despărţi, îl mai privesc o dată. Chipul lui are o linişte şi o seninătate pe care nu o înţeleg. În mijlocul bolii şi al morţii, de unde are puterea să le strige tuturor „Fii puternic. Ai nădejde?” În drum spre casă, îmi vine în minte o vorbă, culeasă cine știe de pe unde, care îmi dă şi răspunsul la întrebarea mea: „Dragostea este singurul lucru pe care cu cât mai mult îl împarţi, cu atât mai mult el se înmulţeşte”.