Trăind printre oamenii acestei țări știu bine că finanțarea cultelor religioase nu era o problemă angoasantă pentru români. Sunt însă câțiva care o prezintă astfel, iar modul propagandistic de prezentare a trezit asemenea reacții violente, încât, într-adevăr, a devenit, acum, o problemă de interes național. Se vorbește mult, în ultima vreme, despre banii Bisericii. Un sistem de finanțare care, cu toate imperfecțiunile lui, era bine stabilit și funcționa cât de cât devine, dintr-o dată, extrem de problematic. Portdrapelul acestui nou subiect de discuție pe scena publică este deputatul „verde”, ales pe listele PSD, Remus Cernea. A fost urmat, în scurt timp, de ziariști de opinie, bloggeri și un numeros public, toți vorbind, pe voci diferite, devenite monotone prin repetiție, despre necesitatea sistării finanțării Bisericii din bani publici. Iar pentru că domnia-sa, și mulți dintre susținătorii inițiativelor sale, tot clamează nevoia dialogului voi încerca, în rândurile ce urmează, o discuție pe temele indicate, ca între un parlamentar al țării acesteia și unul dintre cetățenii ei, străduindu-mă să răspund la argumentele pe care ei le avansează.

În primul rând, aș vrea să-mi exprim o dezamăgire. Discuțiile de idei cu ateii pot fi foarte folositoare, punându-l pe fiecare în situația  de a căuta care sunt fundamentele credinței, respectiv necredinței sale, într-o interogare lămuritoare de sine, pot fi fertile intelectual, cu condiția ca fiecare să fie onest și să-și apere, cu mijloace intelectuale, opțiunile. Ce se poate discuta însă atunci când orice este spus se reduce, obesiv, la bani? La faptul că Biserica nu plătește impozit pe profit pentru acele activități legate strict de cult, cum sunt vânzarea de lumânări sau de icoane? Astea sunt marile afaceri pe care le vor impozitate paznicii democrației laice? Aici cred ei că se ascund marile averi care ar scoate România din criza economică în care se află?

Discuția este adusă în zona trivială a banilor, și astfel se dă impresia că asta este ceea ce contează, că rezolvând problema lor, totul s-ar repune într-o ordine firească, lucrurile ar intra în normal și toți am fi mulțumiți. Or, cred că treaba stă cu totul altfel. Mie mi se pare că distincția cea mai importantă este aceea între credincioși și necredincioși. Pentru primii finanțarea Bisericii este un lucru firesc, pentru ceilalți e o absurditate care trebuie să înceteze.

Necredincioșii îi împart pe credincioși în două categorii: naivii care cred și impostorii care profită. Sincer, nu vreau ca propagandiștii atei să se simtă jigniți. Situația arată însă că ei, neputând percepe ceva superior, de pildă nevoia omului de Dumnezeu, ce poate fi împlinită în Biserică, reduc totul la ceva inferior: relațiile bănești dintre preot și stat. Și cred ei (întotdeauna există o credință, chiar dacă nu în Dumnezeul cel adevărat) că în aceste relații bănești stă toată cheia problemei. În aceste condiții dialogul, oricât de bune intenții ar exista, e greu să se infiripe, pentru că premisele de la care pleacă fiecare sunt la ani lumină distanță unele de altele.

Credincioșii cred că ajutorul statului pentru Biserică este firesc, fără ca asta să atenteze la laicitatea statului român cu care toți suntem de acord, așa cum este firesc să se finanțeze cultura, de pildă. Chiar dacă la teatru sau la filarmonică plătești bilet de intrare, uneori chiar destul de scump, așa cum și în Biserică există contribuții financiare din partea credincioșilor, nu înseamnă că orice finanțare a statului trebuie să înceteze. Faptul că instituțiile culturale își pot finanța din încasări o parte din cheltuieli degrevează statul de o parte din finanțarea pe care trebuie să le-o acorde, nu îl deresponsabilizează total, lăsând cultura la cheremul pieței libere. În același mod, faptul că bisericile primesc bani prin donații sau îi câștigă din vânzarea de obiecte specifice cultului nu înseamnă că statul nu trebuie să mai facă nimic pentru a le ajuta.

Propagandiștii atei seamănă cu agitatorii comuniști. Sunt puțini, dar fac o gălăgie teribilă, se folosesc de toate avantajele statului democratic pentru a-l putea submina din interior. Au idei puține, simple până la simplism, dar le repetă obsesiv și persuasiv, căutând peste tot adepți care să le ducă mai departe. Încearcă să impună problemele lor ca având importanță națională, și parțial chiar reușesc, căci nu se cuvine să fie ignorați când sunt atât de gălăgioși și stârnesc atâtea reacții în diferite locuri.

Dacă ne gândim că sumele pentru care se duce o bătălie atât de mare sunt de 0,2% din bugetul de stat și de 0,08% din PIB, atunci devine evident că nu doar banii îi interesează pe ei. Sunt sume cu mult mai mari din banii publici care se duc, cu adevărat, pe apa sâmbetei fără să trezească un asemenea zel recuperator. Dacă reduc totul la bani, e clar că speră că atunci când ajutorul de la stat va dispărea, o să dispară și Biserica.

Discursul lor e ca un fel de punere la punct. Influența Bisericii e prea mare, prea mulți români au încredere în ea (între timp au început să jubileze căci procentele sunt în scădere), e prea mare coada la moaște, se fac prea multe cruci în public pentru ca „apărătorii” statului de drept să poată fi mulțumiți. Bun, Biserica trebuie să existe, așa e democratic, dar trebuie să-și aibă locul ei micuț, ca în Occident, să nu deranjeze aspirațiile europene laice ale activiștilor civici. De aceea probabil că nu se vor potoli prea curând în zelul lor misionar.

După ideile propagandiștilor atei, expuse direct de Remus Cernea și de acoliții săi,  actualul sistem de finanțare al Bisericii, în care o parte din bani provin de la bugetul de stat, este netransparent, nedemocratic, permite ingerința politicului în treburile bisericești. Dar ceea ce propun ei, ca finanțarea de la stat să înceteze total, este cel mai nedemocratic lucru care se poate imagina. În această țară, conform ultimului recensământ, doar unu la sută din populație se declară atee. Aproape nimeni din cei 99% declarați credincioși nu s-a pronunțat până la începerea acestei campanii, împotriva finanțării cultelor religioase de la bugetul de stat. Probabil că în acest moment, în urma campaniei duse, procentul celor ce doresc sistarea finanțării este ceva mai mare, dar cu siguranță este vorba încă de o minoritate. Prin urmare, decizia de a sista finanțarea cultelor religioase ar fi, în acest moment, una profund nedemocratică, pentru că ignoră voința majorității populației.

Faptul că banii  se alocă în urma unor decizii politice, nu îi transformă pe preoți în clienți ai politicienilor. Dacă am privi lucrurile astfel, atunci orice alocare publică de fonduri ar fi la fel de interesată politic, și atunci ar trebui sistată orice finanțare a oricărui obiectiv din bani publici, nu doar construirea de biserici, dar și de drumuri, de școli, de stadioane, repararea de spitale, grădinițe, orice alte clădiri ale statului. Nimic nu s-ar mai putea construi din bani publici, pentru că totul ar cădea sub suspiciunea „netransparenței” alocării banilor de către politicieni, și a intereselor ascunse care se crează astfel.

Cred că ateii dau o importanță politică mult prea mare Bisericii, iar asta o fac pentru că nu cunosc situația de pe teren.  Ei își închipuie că, în urma fondurilor primite, preoții vor face campanie electorală politicianului care le-a aprobat alocarea banilor. Or, dacă ar frecventa bisericile, dacă ar asculta predicile și învățăturile care se rostesc de la amvon, ar vedea că acestea nu au o coloratură politică. Desigur, preoții, asemeni tuturor cetățenilor acestei țări, au propriile lor opțiuni politice, care sunt foarte diverse. Dar acestea nu transpar în învățătura pe care o tramsnit, în calitate de preoți, către credincioși.

Într-un articol recent de pe portalul voxpublica, Remus Cernea își explică mai pe larg intențiile în privința alocării banilor pentru biserici. Dânsul susține că dorește ca alocarea să se facă printr-un sistem similar celui cu 2% pentru ONG-uri, în care fiecare cetățean să poată opta pentru cultul căruia să îi trimită banii sau către organizațiile ateiste. Pare mai democratic așa, cu excepția faptului că pune pe același plan cultele recunoscute legal cu niște ONG-uri. Dar principiul alocării resurselor trebuie să țină seama și de nevoile existente. Unele biserici au nevoie de reparații mai mari, altele însă nu. Există apoi parohii misionare chiar la noi în țară, unde nevoia de resurse este mai mare, chiar dacă sunt credincioși puțini. Sunt apoi parohiile din afara granițelor țării, iarăși parohii misionare, cu credincioși puțini și nevoi mari. De aceea cred că actualul sistem, bazat pe nevoile reale ale cultelor, este mai adecvat.

În articolul din voxpublica, Remus Cernea ne convinge că nu are nimic împotriva cultelor religioase. Ne spune că este un vizitator de biserici, ne arată și poze de pe unde a fost, spunându-ne că acolo s-a simțit „emoţionat şi impresionat profund”. Probabil că Rudolf Otto ar fi vorbit despre „numinos” aici, un sentiment care stă la baza sacrului. E un început și acesta, iar eu îi doresc ca, pe lângă marile catedrale europene pe care le-a vizitat să treacă mai des și prin bisericuțele noastre ortodoxe, foarte pline la vremea slujbelor.