Ne spunea nouă monahul Atanasie: „Mi-a venit mie odată un gând, zicandu-mi: Oare ce va fi celor ce se nevoiesc aici? Și m-a răpit pe mine Domnul. Și a venit cineva zicându-mi: Să vii în urma mea. Și m-a dus la oarecare loc plin de lumină și m-a pus pe mine lângă înseși ușile a căror vedere nu este cu putință a o spune. Și am auzit, ca și cum ar fi înlăuntru mulțime fără număr, din cei ce laudă pe Dumnezeu. Și, bătând noi în ușă, ne-a răspuns cineva din lăuntru, zicând: Ce voiți acum? I-a grăit lui cel ce mă purta pe mine. Să intrăm aici, voim. Iar el a răspuns, zicând: Aici nu intră nimeni care petrece în lenevire. Iar, daca voiți să intrati, mergeti și vă nevoiți, socotind nimic din toate ce sunt în lumea aceasta trecătoare”.

(Proloagele, vol. I, Editura Bunavestire, p. 52)