Decembrie sau luna prorocilor

Ne aflăm într-o lună binecuvântată. Prin cântările bisericești, dar și prin colinde – aceste bijuterii ale geniului popular – ne facem noi înșine părtași la alaiul celor ce anunță venirea Domnului. Când cântăm „O, ce veste minunată” profețim cu ei, dăm de știre tuturor despre acel lucru nou sub soare acum două mii de ani, însă la fel de nou în fiecare an, căci ne împrospătează rostul pe pământ. „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui” (Ioan 1,14).

Biblia, cartea de căpătâi a tuturor creștinilor, este nu doar o colecție de povestiri istorice, texte sacre, poeme și cuvinte de înțelepciune. Pe lângă faptul că ea înregistrează dialogul lui Dumnezeu cu oamenii de-a lungul vremurilor de demult, ne oferă și modele exemplare de credință, virtute și dreptate ale unor persoane despre care mulți dintre noi am aflat încă din copilărie. Adam și Eva – părinții omenirii, Noe – cel de dragul căruia Dumnezeu a hotărât să scape neamul omenesc de la pierzare, Avraam – pentru a cărui credință Preabunul Părinte a promis trimiterea unui Mântuitor, Moise – cel prin care Dătătorul de viață a rânduit poporului ales Legea cea Veche și mulți alții ne-au făcut cunoscute virtuțile de căpătâi. Și totuși, în calendarul Bisericii Ortodoxe  e însemnat un singur sfânt al Vechiului Testament cu cruce roșie, adică sărbătorit cu o cinste deosebită, anume Ilie Tesviteanul, om drept și profet, care și-a desfășurat activitatea sa de vestitor al voii lui Dumnezeu către poporul Israel în a doua jumătate a secolului al IX-lea înainte de Întruparea Domnului. Toți ceilalți proroci – și aici amintim în primul rând pe cei patru mari și pe cei doisprezece mici, care au lăsat câte o scriere – sunt amintiți în sinaxare de-a lungul anului bisericesc, însă fără vreo mențiune specială. Dar tradiția bisericească a ales cu predilecție luna decembrie pentru pomenirea acestora. Nu fără motiv: pe lângă mesajele imediate pe care profeții aveau a le vesti poporului, din încredințare divină, misiunea lor principală a fost aceea de a-i pregăti pe semeni pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu, pe care o sărbătorim cu mare fast la sfârșitul acestei luni binecuvântate.  

Decembrie era cunoscută în vechime la români ca „Undrea”, de la numele Sfântului Andrei, primul dintre Apostoli și vestitorul Domnului în părțile noastre, a cărui prăznuire se face chiar cu o zi înainte. Primele trei zile ale acestei luni de iarnă sunt dedicate câte unui profet mic: Naum – sărbătorit o dată cu Ziua Națională, este vestitorul judecății lui Dumnezeu. El e însoțit în ziua următoare de  Avacum, al cărui mesaj divin – că dreptul din credință va fi viu (2,4) – încredințează pe cei de atunci și pe noi, cei de azi, că Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Apoi, în a treia zi îl sărbătorim pe Sofonie, vestitorul apropierii zilei Domnului. Și, ca primele trâmbițe dintr-un alai împărătesc, care prin sunetul lor vestesc pe Cel ce va să vină, ei sunt urmați de mari sfinți ai Bisericii, mucenici, ierarhi și cuvioși în frunte cu blândul Nicolae, părintele milosteniei devenit azi mai mult ca niciodată aducătorul multor bucurii.

Către mijlocul lunii, alți proroci sunt așezați în calendar de Biserică spre cinstire: mai întâi Sfânta Ana, mama profetului Samuel (9 decembrie), care prin nașterea ei minunată este prototip al celeilalte Ana, bunica Domnului Hristos și al Elisabetei, mama Sfântului Ioan Botezătorul, toate trei rodnice prin minune dumnezeiască. Apoi la scurtă vreme prăznuim pe un alt profet mic, Agheu (16 decembrie), care prin pregătirea zidirii unui nou templu spre slava lui Dumnezeu, vestește splendoarea Bisericii în care este slăvit azi Hristos. Iar următoarea zi este sărbătoarea marelui proroc Daniel, care a vestit atât venirea Domnului, cât și Sfintele Sale Patimi. O dată cu acesta sunt cinstiți și cei trei prieteni ai săi, Anania, Azaria și Misail, modele de credință statornică împotriva minciunii prezentate drept adevăr.

Însă nu astfel se încheie luna Decembrie. Dacă s-ar rămâne doar la atât, nu am putea-o numi „luna prorocilor”, căci și în Mai sunt pomeniți Ieremia, Isaia, Iov, Noe și Melchisedec, iar în Septembrie Dreptul Moise și fratele său Aaron preotul, Zaharia și Elisabeta – părinții Înaintemergătorului, Iona, Ghedeon și Baruh. Dar duminica dinainte de Crăciun este un fel de apoteoză a profeților și profețiilor, fiind închinată Sfinților Părinți ai Domnului după trup. E adevărat, nu toți aceștia au profețit în mod direct, prin mesaje primite de la Dumnezeu, însă L-au chemat într-un fel sau altul în lume prin viața lor, începând cu cei mai sus pomeniți: Adam și Eva, Avraam și urmașii săi Isaac, Iacov și cei doisprezece patriarhi, judecătorii și regii lui Israel, dintre care nu putem să îl lăsăm neamintit pe David, părintele Psaltirii – ea însăși o carte eminamente profetică. Genealogia celor de trei ori câte paisprezece neamuri de la Avraam, părintele credinței și până la dreptul Iosif, tatăl legiuit al Mântuitorului, constituie pericopa evanghelică citită în această duminică (primul capitol de la Matei). Prin viețile lor, exemplare prin virtuți, dar neocolite de greutăți și chiar păcate adânci, ei au pregătit venirea Mielului lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii.

Ne aflăm, prin urmare, într-o lună binecuvântată. Prin cântările bisericești, dar și prin colinde – aceste bijuterii ale geniului popular – ne facem noi înșine părtași la alaiul celor ce anunță venirea Domnului. Când cântăm „O, ce veste minunată” profețim cu ei, dăm de știre tuturor despre acel lucru nou sub soare acum două mii de ani, însă la fel de nou în fiecare an, căci ne împrospătează rostul pe pământ. „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui” (Ioan 1,14). Și totuși, nu numai Evanghelistul  și ucenicul iubit al lui Iisus a văzut acea slavă și nici doar ochii magilor și ai păstorilor, ci ochii tuturor copiilor care au colindat odinioară și care încă mai colindă din casă în casă despre Domnul „mititel, înfășețel, în scutec de bumbăcel”.

De la același autor

Ultimele din categorie