Democraţia noastră cea de toate zilele tinde să devină demonocraţie? Întrebarea poate fi iritantă, dar chiar de ar fi aşa, ne putem făuri un viitor optimist.

Din ce în ce mai multe voci mondiale afirmă că umanitatea a ajuns la un punct de răscruce. Crizele (variate ca tematică), greutăţile, nemulţumirile, haosul social, luptele pentru putere şi profit sunt în creştere, devenind parcă mai puternice decât democraţia, domnia legii şi progresul spre bine. Pare că demonii au pus stăpânire pe planetă şi ei fac legile vieţii. Mai presus de lege par a fi cei care pot schimba legea.

Întâmplător (sau nu) zilele acestea am recitit demonologie. Este acea ramură a teologiei care se preocupă, cu precădere, de existenţa demonilor. Anumite pasaje m-au făcut să tresar, nu prin aparente grozăvii, ci prin asemănarea foarte mare cu viaţa contemporană, până la identitate uneori. Iar această asemănare îmi creiona, din ce în ce mai apăsat, întrebarea cu care am început textul. Iată câteva dintre asemănări.

În esenţă, diavolul este un înger decăzut. Din slujitor al adevărului, al binelui şi al iubirii a devenit un sclav al mândriei, al egoismului şi al împotrivirii. Principala sa unealtă „de lucru“ este viclenia prin minciună. Hristos îl dezvăluie ca tatăl minciunii şi minciuna însăşi. Dar oare, minciuna şi viclenia, cât de prezente sunt azi în societate?

Diavolul vine în chip de înger al luminii,pentru a amăgi (Sf. Ap. Pavel), iar un proverb popular spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Vulpea se preface că doarme, iar el se preface a fi sfânt. Uneori, el chiar pare că încurajează virtuţile, dar doar pentru a ne înşela prin extremism. Dar oare cât de mult sunt folosite azi manipularea şi propaganda?

Orice demon este lipsit şi sărac, neavând nici o putere proprie asupra noastră. Dracul nu este o putere în sine, ci este un tolerat de către noi, pentru că se foloseşte de slăbiciunile noastre pentru a ne ispiti (Arhim. Arsenie Papacioc). Dar câţi dintre noi nu facem răul de bunăvoie, după care ne văicărim că nu avem putere să ne îndreptăm?

Demonii suferă de citarea şi interpretarea greşită a Scripturilor. Episodul ispitirii lui Hristos este elocvent (Sf. Ioan Scărarul). Astăzi, însă, oare câţi nu rătăcesc, făcând la fel?

Demonul este un împotrivitor al divinităţii dar nu pentru a o desfiinţa, ci pentru a-i lua locul, prin imitaţie, fie şi pe dos (Denis de Rougemont). Dar oare câţi dintre noi nu suferim de ispita asta?

Demonii poartă mai mult un război cu mintea (sufletul) nostru, care este mai cumplit decât orice război văzut (Sf. Filotei Sinaitul). Dar oare războaiele dintre oameni, fie ele armate, economice sau informaţionale, nu pleacă exact din acest război al demonilor cu noi?

Diavolul provoacă opt gânduri ale răutăţii: lăcomia pântecelui, desfrâul (nu e vorba numai de cel trupesc, ci de lipsa înfrânării), iubirea de bani, mânia (violenţa), deznădejdea, lenea (comoditatea), slava deşartă (dorinţa de a fi cunoscut, adulat, idolatrizat) şi mândria (Sf. Ioan Casian din Dobrogea). Dar, oare, unde nu le vedem pe acestea azi, că sunt aşa de răspândite...?!

Diavolul nu poate provoca nici dragostea de Dumnezeu sau de aproapele, nici blândeţe, nici smerenie, nici bucurie, nici pace, nici liniştea gândurilor, nici odihna sufletului, nici dorul desăvârşirii (Sf. Simeon Metafrastul). Dar câţi nu suferim de lipsa acestora? Asta dacă ne mai pasă de ele, că se găsesc din ce în ce mai mulţi cărora nici nu le mai pasă...

Diavolul are ţara lui, în care domină înstrăinarea de Dumnezeu şi deprinderea încăpăţânată şi dură a răutăţilor şi neştiinţei (Sf. Maxim Mărturisitorul). Dar oare lumea amăgitoare a interlopilor, cocalarilor şi pitzipoancelor de azi nu seamănă cumva...?

Demonii sunt specializaţi pe fiecare tip de răutate (Idem). Dar oare câţi dintre noi nu ne-am specializat şi, poate, chiar învechit în lucrarea anumitor răutăţi?

Chinurile iadului nu sunt decât biciuiri ale iubirii. Cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin (de aici simbolistica de foc nestins). Căci tristeţea întipărită în inimă din cauza lipsei de dragoste este mai ascuţită decât orice suferinţă (Sf. Isaac Sirul). Conştiinţa că n-ai răspuns cum se cuvine iubirii şi încrederii arătate faţă de tine va produce un regret veşnic, plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Pr. Dumitru Stăniloae). Dar oare, nu simţim uneori, în propria noastră viaţă de acum, un fel de preview la aceasta, atunci când ne lipseşte sau alungăm iubirea?

Din fericire, toată civilizaţia creştină ne învaţă să extragem binele chiar şi din cele rele. Căci lupta cu ispitele diavolului este folositoare, întrucât ne căleşte duhovniceşte şi ne vădeşte cât de buni suntem.

Prin urmare, demonocraţia, dacă există, ne poate fi utilă în dobândirea Raiului, asemenea Iadului (Sf. Ioan Gură de Aur).

Aurul se purifică în foc, iar sufletul devine virtuos prin lupta cu ispitele.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)