Demonul tatălui meu
Strămoșii mei au ajutat la crearea unei lumi crude, iar consecințele ei continuă să apară în viața mea și a câtorva oameni din jurul meu. Trebuie să înțelegem că atât pământul, cât și fiecare persoană din jurul nostru sunt salvarea noastră. Hristos a înfruntat demonii tatălui meu și i-a distrus. Victoria mea este legătura mea cu Hristos.
Înainte de a scrie titlul „Demonul tatălui meu”, am ezitat, deoarece nu am vrut să aduc tatălui lipsă de respect. Dar articolul are ca referință propria-mi viață, pentru că de când am crescut, am descoperit că lucrurile cu care mă lupt nu sunt diferite de cele cu care s-a luptat și tatăl meu. Poate și bunicul meu s-a luptat cu ele la rândul său.
Am scris recent că „noi suntem cu toții conectați”. Această afirmație este adevărată pentru oameni în general, dar cu atât mai mult pentru Biserică și pentru familii. Acum câțiva ani am auzit o serie de lecturi ale părintelui Thomas Hopko despre păcatul primordial, genetic și personal. Lecturile alcătuiau o privire de ansamblu asupra noțiunii de păcat și chiar mai mult, asupra conexiunii adânci pe care acesta o are în viețile oamenilor. Ortodoxia nu a vorbit deseori despre „păcatul originar” - ideea moștenirii sentimentului de vinovăție de la păcatul lui Adam și al Evei, dar nici nu a ignorat faptul că păcatul și zdrobirea au o profundă legătură moștenită. Este aproape cazul unui abuzor sexual care a fost la rândul său abuzat sexual. Păcatul și zdrobirea au un caracter foarte adânc conectat. Noi suntem rareori „originali” în alegerea păcatului. Cineva a trebuit să ne învețe mai întâi!
Profetul Iezechiel mustră copiii lui Israel cu însăși cuvintele Domnului, spunând: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii?” (Iezechiel 18, 2) Dumnezeu spune lui Israel că problemele lor nu sunt moștenite, ci ei înșiși și le-au făcut.
Eu trăiesc într-o cultură care se confruntă cu probleme în ceea ce privește relațiile dintre oameni. Aceste probleme nu sunt ceva ce am creat eu, ci reprezintă ceva ce am moștenit. Bunicul mamei mele a fost stăpân de sclavi așa cum a fost și tatăl său înainte. Mi s-a spus că era „îngăduitor” și asta face totuși puțină diferență. Strămoșii mei au ajutat la crearea unei lumi crude, iar consecințele ei continuă să apară în viața mea și a câtorva oameni din jurul meu. Și e bine că au făcut asta strămoșii mei și nu eu. Eu sunt în poziția mea și alții în pozițiile lor rezultate în mare parte de la strămoși. Nu noi am creat lumea, dar încă mai avem de trăit în ea.
Câteva lucruri în existența umană ilustrează cel mai bine conexiunea vieților noastre decât relațiile cu familia. Noi suntem moștenitorii fizici ai strămoșilor noștri - infarctul pe care l-am avut recent are mai mult legătură cu existența moștenită decât cu mediul înconjurător. Inima mea nu este mai puțin moștenită decât umbra nasului meu. Dar moștenirea noastră se extinde cu mult peste inimi și nasuri, ea se extinde către caracter, înclinații (către bine sau rău) și către o serie de alte probleme „psihologice”.
O zicală ortodoxă spune: „Un călugăr salvează prin rugăciune șapte generații din familia sa”. M-am întrebat adesea dacă aceste șapte generații sunt în viitor sau în trecut (sau împărțite în mod egal). În viața mea m-am luptat cu probleme care se pare că nu au fost în întregime noi. „Demonii” mei sunt mai mult sau mai puțin „demonii” tatălui meu. Este cred cazul ca ghilimelele să nu fie puse.
Cultura seculară, cu noțiunea de psihologie a persoanei ar putea ține cont de genetică și mediul înconjurător - pentru că aceasta refuză să recunoască că pot exista legături care merg dincolo de aceste influențe.
Eu am trăit prea mulți ani în comunitate - comunitatea parohiei în general. Legăturile dintre oameni, cele dintre preot și oameni, dintre enoriași și închinători din alte locuri, dintre sfinți și păcătoși și chiar dintre bărbați și îngeri, toate acestea sunt caracteristice vieții de parohie. Aceste legături sunt deseori ignorate, nu pentru că sunt greu de observat, ci pentru că noi avem personalități diferite care le fac greu de perceput.
Întreaga viață este un sacrament, ceea ce înseamnă că lucrurile co-există. Noi facem parte din viețile celor din jurul nostru. Boala și sănătatea sunt deopotrivă împărțite. Vindecarea și iertarea nu sunt niciodată individuale.
În romanul „Crimă și Pedeapsă” al lui Dostoevsky, criminalul Raskolnikov este consolat de prostituata Sonya:
„Mergi în acest minut, stai la răscruce, îngenunchiază, sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit și apoi îngenunchiază în fața lumii întregi și spune tuturor oamenilor cu voce tare: „Sunt un criminal!” Apoi Dumnezeu îți va da viața înapoi. Vei merge? Vei merge?” (Capitolul 30)
Trebuie să înțelegem că atât pământul, cât și fiecare persoană din jurul nostru sunt salvarea noastră. Hristos a înfruntat demonii tatălui meu (și apoi ai mei) și i-a distrus.
Victoria mea este legătura mea cu Hristos.
(Pr. Stephen Freeman)
Cum poate omul să biruiască o ispită diavolească?
Răni din luptele duhovnicești – cum le vindecăm?
Traducere și adaptare:Sursa:http://glory2godforallthings.comCitește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro