Bătrânul Ioil zicea adesea despre sine: “Eu mă asemăn cu un arici. Când nu-l observi, calci pe un spin şi sângerezi”. Alteori, argumentând viaţa călugărească, explica: “Fără umilinţă, omul nu poate vedea faţa lui Dumnezeu. Pentru trup, smerenia stă în ajunare, priveghere, în a duce o viaţă aspră şi austeră, în a practica în general asceza. Smerenia, pentru suflet, constă în a trăi retras. Asceza şi viaţa retrasă, iată două mijloace care păstrează atât trupul cât şi sufletul în smerenie. Acestea două îl fac pe călugăr: el îşi smereşte trupul prin asceză şi sufletul prin viaţă retrasă”.

Acelaşi Bătrân face deosebire între demnitatea omului şi demnităţile din lume: “În lume sunt oameni care posedă anume demnităţi şi alţii care nu posedă. Primii, orice s-ar întâmpla şi oriunde ar fi, sunt respectaţi şi iubiţi. Dacă vor sau nu, demnitatea respectivă în mod natural îi plasează în prim plan, în avanscenă. Pe de altă parte, cei ce n-au demnităţi, curg ca o contragreutate în apele societăţii şi se cufundă. Neavând demnităţi, care să-i situeze în prim plan, le caută cu îndârjire. Demnităţile lumii sunt pentru ei ca un dop de plută: cu cât este mai mare cu atât mai mult speră să readucă contragreutatea la suprafaţă, care prin ea însăşi nu poate decât să rămână la fund! Acesta este motivul pentru care mulţi se zbat pentru dobândirea demnităţii lumeşti. Una este demnitatea şi altceva demnităţile lumeşti!”

Bătrânii aveau o părere proastă despre ei înşişi. Bătrânul Ieronim zicea în felul său caracteristic: “Aş vrea să fiu un vierme al pământului pe care toţi îl strivesc. Aş vrea ca nimeni să nu-mi dea atenţie şi ca nimeni să nu mă iubească. Eu vreau să-L iubesc doar pe Dumnezeu, eu vreau să-L văd doar pe Dumnezeu!”

(Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 139-141)