Comparând sufletul omenesc cu cel al animalelor, Sfântul observă că ele au un suflet care nu se manifestă ca esenţă, ci ca energie: „Sufletul fiecăruia din dobitoacele cuvântătoare este viaţa trupului însufleţit prin el. Ele au viaţa nu ca fiinţă, ci ca lucrare, nefiind în sine, ci pentru altul". Prin urmare, deoarece sufletul lor are doar energie („lucrare"), el moare odată cu trupul lor. Sufletul omului însă are atât esenţă („fiinţă") cât şi energie („lucrare"): el „are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi ca fiinţă, fiindcă sufletul e viu prin el însuşi şi pentru el însuşi. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă". Sufletul rămâne nemuritor. Sufletul „raţional şi înţelegător este oarecum şi compus, datorită lucrării mai sus pomenite".

Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că există trei puteri sufleteşti: „una hrăneşte şi susţine creşterea, alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele. Fiinţele neraţionale, pe lângă aceasta, se mai împărtăşesc şi de a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, şi de a treia". Aceste învăţături ale Sfântului Maxim pun în lumină deosebita valoare a omului faţă de „fiinţele raţionale".

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editurda Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 122-123)