Aşa cum hoţii nu se apropie cu uşurinţă de locul în care văd straja împărătească şi armele, la fel şi cel care şi-a unit inima cu rugăciunea nu este furat lesne de tâlharii înţelegători. Pe isihaşti, dintre cele opt gânduri viclene, îi războiesc următoarele cinci: al acediei (în primul rând), al slavei deşarte, al mândriei, al tristeţii şi al iubirii de arginţi. În timp ce cei care trăiesc în obşte, următoarele trei: al poftei pântecelui, al desfrânării şi al mâniei.

Împăratului pământesc îi este urât cel care stă înaintea lui şi după aceea îşi întoarce faţa şi unelteşte cu vrăjmaşii lui. La fel este înaintea Domnului şi cel care în timp ce se roagă primeşte gânduri necurate. Gândurile „bune”, mişcate de mândrie sunt prinse de diavol. Asupra gândurilor bune pornite din smerenie şi din iubire diavolul n-are nici o îndreptăţire. Diavolul ni le aduce pe toate de-andoaselea până când ne răstoarnă. De aceea să avem întotdeauna gândul cel bun!

Nimeni să nu se încreadă în gândul lui, pentru că dacă este om duhovnicesc se va rătăci, iar dacă este lumesc îşi va pierde minţile. Dacă cineva, afându-se într-o discuţie, cugetă ceva care crede că este mai corect, dacă este vorba de unul de aceeaşi vârştă cu el, trebuie să spună: „Mi-a fugit gândul!”. Dacă este vorba de o persoană mai mare de vârstă, trebuie să zică: „Mi-a trecut un gând de blasfemie”. Şi lucrul cel mai potrivit să-l spună cineva, acesta este de fapt necuviinţă, dacă nu are competenţă.

Mustrând răul, deseori nu iese nimic. Arătând însă binele, răul se mustră el singur. Omul, când accesptă ceea ce i se întâmplă cu gândul cel de-a dreapta, primeşte ajutor. În timp ce atunci când lucrează cel de-a stânga, se chinuieşte, se topeşte, se pierde.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, pp. 128-129)