Există o acceptare rea: când accepţi ca cineva să facă ce voieşte cu tine, să-ţi facă rău, să te rănească şi tu să accepţi. Acesta e un păcat, e complicitatea ta la păcatul celuilalt. Şi trebuie văzut de ce facem asta când o facem. De plăcere, de frică, de lene?

Există însă şi o acceptare bună, şi anume acceptarea celuilalt ca persoană. Accept că el este aşa cum este şi că se poartă aşa cum se poartă din motive de el ştiute. Are “dreptul” să se poarte şi să fie cum vrea şi eu accept asta, dar nu accept să facă asta cu mine!

Apoi, accept că m-a făcut să sufăr şi că acum trăiesc nişte urmări ale acestei suferinţe. Accept realitatea şi faptul că nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Eu doar mă pot elibera de această durere acceptând-o şi trăind-o până la capăt, fără a căuta să mă răzbun sau să-l schimb pe el. Fără aşteptări de la el, care ar fi nişte pretenţii. Mă voi elibera iertând. Dar, în acelaşi timp, voi face tot ce pot şi ce nu pot cu ajutorul lui Dumnezeu, ca el să nu-mi mai provoace acea suferinţă, mergând până la ruperea relaţiei.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura  Doxologia, 2012, pp. 89-90)