Cain, mai înainte de a ucide pe fratele său, ştia că uciderea de frate este păcat. Iar despre faptul că el ştia că este păcat, ascultă ce se spune (Facere 4, 8): Pentru ce — deci — tragi pe fratele tău din pământul pă­rintesc şi-l duci pe el în câmp? Pentru ce îl duci în loc pustiu? Pentru ce îl laşi fără de apărare? Pentru ce îl îndepăr­tezi de privirea părintească? Pentru ce ascunzi fapta ta cea urâtă, dacă nu te temi de păcat? Pentru ce şi după săvâr­şirea uciderii, când te întreabă pe tine Dumnezeu, te mânii şi dai mărturie mincinoasă? Căci atunci când Dum­nezeu a întrebat: Unde este Abel, frate­le tău?, tu spui: Au doară eu sunt păzi­torul fratelui meu? (Facere 4, 9) De aici se vede că a săvârşit Cain uciderea cu conştiinţa limpede că aceasta este pă­cat. În acest chip, încă înainte de săvâr­şire a cunoscut deci că uciderea este un păcat, şi încă mai limpede a cunos­cut după aceea când s-a supus pedep­sisei şi a auzit: Zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ! (Facere 4, 12), precum şi ta­tăl său (Adam). Noi cu toţii cunoaştem răul mai înainte de săvârşirea lui, însă şi mai limpede după săvârşire, dar în­că foarte limpede atunci când răbdăm pedeapsa. Astfel şi Cain a cunoscut mai înainte că uciderea de frate este o răutate, însă după aceea şi mai limpe­de a cunoscut aceasta din pedeapsă.

Cain a ucis pe fratele său, Abel, din pizmă, căci uciderea a fost urmarea pizmei; şi l-a ucis pe el luându-l cu si­ne în câmp. Însă ce a grăit lui Dumne­zeu, Care pe toate le vede în ascuns? Unde este Abel, fratele tău? Acela Ca­re pe toate le cunoaşte l-a întrebat nu după cele nevăzute, ci ca să aducă pe ucigaş la pocăinţă, spunînd: Unde es­te Abel, fratele tău? Însă el a răspuns: Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fra­telui meu? Lasă asta, tu nu eşti păzi­tor; atunci de ce l-ai ucis? Însă recu­noşti acum şi că nu ai fost păzitorul fratelui. Tu ai fi fost dator să-l şi păzeşti pe el. Dar ce i-a mai spus Dum­nezeu lui? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. În acel ce­as l-a vădit pe el şi i-a rânduit lui pe­deapsă nu numai pentru ucidere, cât şi pentru nepocăinţă; pentru că Dum­nezeu urăşte nu doar păcatul, ci şi lipsa de ruşine. Deci Cain, căindu-se mai pe urmă, nu a fost primit de către El. Căci ce grăieşte (Cain)? Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbu­ciumat şi fugar pe pământ. Când Dum­nezeu i-a spus: zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ (Facere 4, 12), în acel chip i-a hotărât lui straşnică şi grea pedeapsă. Nu te voi lipsi - spune - pe tine de viață, dar ca adevărul să nu fie dat uitării, îţi voi face ţie lege în care toţi să poată citi, pentru ca nenorocirea ta să se facă învăţătură iubitorilor de înţelep­ciune. Şi Cain mergea pretutindeni ca o lege vie, ca un stâlp mişcător, lipsit de pace şi doar dându-i-se lui glas să su­ne precum o trâmbiţă. Nimic să nu faci, părea a spune el, din ceea ce am făcut eu! El este supus pedepsei pentru nepocăinţă; osândit pentru păcat, pentru că nu l-a mărturisit el însuşi, ci a fost vă­dit întru el. Dar dacă el şi-ar fi mărturi­sit păcatul, acesta ar fi fost şters de către Dumnezeu. Şi cunoaşte deci: Cain printr-un cuvânt ar fi călcat păcatul său.

Căci orice război este crunt, dar mai cu seamă cel lăuntric, când fra­te se ridică asupra fratelui şi se urăş­te unul pe altul şi încă şi mai mult îl întărâtă pe el, ci nu îl înduplecă la li­nişte. Ucigând odinioară Cain pe fra­tele său, Abel, a vărsat doar sângele fratelui. Însă uciderea duhovnicească întrece această ucidere: cu cât e mai apropiată înrudirea, cu atât mai grea este uciderea. Căci el a omorât tru­pul fratelui, dar tu străpungi cu ascu­ţişul sabiei sufletul fratelui. L-a stră­puns Cain pe Abel, însă nu a stins de tot iubirea către cel ucis, căci a înte­ţit-o apoi pe ea; nu a scăzut cinstea ce­lui ucis, ci a mărit-o şi mai mult. Căci el după moarte se jeleşte: Cât de ma­re era iubirea lui înaintea lui Dumne­zeu! Când Abel era viu, el era robul tău, însă tu nu ai dorit aceasta, de ace­ea el moare, şi s-a făcut pentru tine un domn îngrozitor. Deci, cugetând la ce­le spuse, fraţilor, să fugim departe de diavoleasca pizmă, să stingem răuta­tea, şi astfel vom arăta unul către ce­lălalt dragoste, ca să avem din aceasta roadă bună şi în veacul de acum, şi în cel viitor, împreună cu Binefăcătorul şi Iubitorul de oameni, cu Unul-Născut Fiul Său, cu Care este binecuvân­tat împreună cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pu­ruri şi în vecii vecilor! Amin!

(Sfântul Iov de la Poceaev, Viața, Cuvinte de învățătură, Acatistul, traducere de Gheorghiță Ciocoi, Editura Sophia, Cartea Ortodoxă, București, 2008, pp. 66- 69)