Vă reamintiţi, desigur, cele două pasaje ale Sfântului Apostol Pavel în care se spune: „În slăbiciune mă simt puternic”. Această slăbiciune nu este aceea de care dăm dovadă când păcătuim şi uităm de Dumnezeu, ci aceea care se exprimă printr-o supunere totală, o transparenţă absolută, prin lăsarea cu totul în voia lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, încercăm să fim puternici şi ne opunem ca Dumnezeu să-Şi manifeste puterea.

Gândiţi-vă la felul cum aţi învăţat să scrieţi când eraţi copii. Mama voastră v-a pus între degete un creion şi v-a luat mâna în mâna ei ca s-o conducă. Întrucât voi nu cunoşteaţi intenţiile ei v-aţi lăsat cu totul mâna în mâna ei. Iată ce înţeleg eu prin forţa lui Dumnezeu, care se manifestă în slăbiciune. Gândiţi-vă la pânza unei corăbii. O pânză poate capta vântul şi prin fragilitatea ei poate face să înainteze corabia. Dacă în loc de pânză, s-ar fi pus o scândură, vasul nu ar înainta: ceea ce face ca pânza să fie sensibilă la vânt este tocmai uşurinţa ei. Acelaşi lucru se poate spune despre mănuşa de fier şi despre mănuşa chirurgicală: mănuşa de fier e rezistentă, mănuşa chirurgicală e atât de fragilă şi totuşi, purtată de o mână cu inteligenţă, poate face minuni datorită tocmai fragilităţii sale. Iată de ce unele din lucrurile pe care Dumnezeu nu se osteneşte niciodată să ne înveţe, constă în faptul de a înlocui totalul imaginar şi neînsemnat de forţă perturbatoare pe care-l posedăm, prin fragilitatea lăsării în voia Sa.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 26)