De multe ori m-am întrebat care este esenţa iubirii omeneşti şi aceasta pentru că această realitate fundamentală a fiinţei umane scapă oricărei delimitări, definiţii sau analize aprofundate. Unii spun că iubirea este un drog, infuzat prin anumite proporţii chimice de feromoni şi enzime, care acţionează asupra organismului şi are efecte traumatice. Alţii au filosofat îndelung pe tema iubirii, făcând-o o idee responsabilă de toate bucuriile, frumuseţile dar şi tragediile lumii. Dintre aceste extreme, amândouă sunt false. Dacă iubirea ar fi o simplă chimie organică, atunci nu ar fi posibil ca o persoană să iubească profund şi total o altă persoană aflată la distanţă de mii de kilometri, timp de zeci de ani de nevedere, mereu tot mai aprins ca un fior nevăzut de dincolo de cer. Dacă ea ar fi doar un concept filosofic, atunci ar putea fi catalogată, analizată, disecată în părţi componente sau legată cauzal de alte realităţi umane, ori acest lucru este imposibil.

De fapt, numai Cuvântul lui Dumnezeu poate descifra cea mai mare taină a lumii. Şi Evanghelia este clară în acest sens: „Dumnezeu este Iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”. Evanghelistul Ioan, ucenicul aflat mut de uimire la pieptul lui Dumnezeu în clipa instituirii Euharistiei veşnice, discipolul şi apărătorul Maicii cereştii iubiri, aflătorul tainelor celor de nepătruns ale lumii şi Vulturul raiului, el este cel ce a scris aceste cuvinte. El a insistat mereu ca oamenii să se iubească, acesta a fost testamentul său nemuritor, căci era insuflat direct de către Dumnezeu, Iubitorul de oameni.

Există însă nişte limitări ale iubirii. După căderea în păcat, iubirea a devenit din atmosfera fiinţială a raiului un soi de posesie interioară, o forţă lăuntrică de separare şi de pătrundere în adâncimile fiinţei. Astfel, iubirea a devenit exclusivă, unică, posesivă, matrimonială. Nu poţi iubi pe toată lumea la fel. Există o iubire de părinte, una de copil, una către „fiinţa iubită”, toate acestea îngrădite de legi şi moralitate, pentru a nu degenera în haos. Omul căzut în păcat confundă mereu iubirea cu plăcerea izvorâtă din ea, pasiunea cu patima, simţirea cu sexualitatea. Căderea în păcat se realizează mereu, ca o escaladare sisifică a nefiinţei, şi transformă cel mai ales şi mai frumos sentiment de pe pământ într-o eschivă a instinctului, într-un comerţ cu plăcere sau într-un haos interior. Iubirea mutilată de sensul ei ceresc poate deveni viol, posesivitate agresivă, orgie, desfrânare, contabilizare a păcatului.

Astfel, iubirea matrimonială este exclusivă, echilibrată, născătoare de prunci, potenţată de prezenţa celuilalt. Iubirea faţă de copii e responsabilă, iertătoare, dăruitoare de sens, mustrătoare pentru păcat. Iubirea faţă de părinţi e ascultătoare, dependentă, recunoscătoare şi următoare a valorilor lor. Orice transgresie de la una la alta este izvorâtoare de confuzie, abuz sau păcat. Toate aceste limitări poartă în ele stigmatul căderii, povara hainelor de piele, cu care omul s-a înveşmântat în moarte. 

Sfinţii erau oameni care au început să iubească prin Duhul Sfânt pe toţi oamenii ca pe mama lor, ca pe tatăl lor, ca pe copiii lor. Familia este de fapt o şcoală a iertării la infinit, a iubirii necondiţionate, a acceptării celuilalt, a diversităţii dăruitoare de valori, un antrenament pentru rai. Faptul că mulţi dintre sfinţi au trecut peste dragostea şi plângerea părinţilor pentru a intra în lumea lui Dumnezeu, nu a fost pentru că ei nu-şi iubeau părinţii, ci pentru că au ajuns să iubească întreaga lume ca pe părinţii lor. Acum se explică refuzul monahilor sau pustnicilor de a-şi mai vedea familia, atitudinea mucenicilor de a merge la moarte în ciuda plângerii părinţilor, lipsa de sensibilitate familială a nebunilor pentru Hristos etc. Şi aceasta pentru că sfinţenia este starea veacului viitor, umplerea omului cu lumină de rai şi atingerea nestricăciunii încă din viaţa aceasta. Omul sfânt iubeşte pur pe toţi oamenii, pe îngeri, pe demoni şi pe târâtoare, spunea Sfântul Siluan Athonitul.

Acum câteva zile, au venit nişte cunoştinţe pe la noi. O familie cu un copil. În timp ce copiii toţi se jucau zgomotos, urlând haotic în ritm de junglă dezlănţuită, m-am surprins în timp ce urmăream cu o atenţie nefirească şi bolnavă aproape pe copilul străin. Atenţia mea devenise maniacă, nervoasă şi lipsită de răbdare. Ceea ce permit şi suport copiilor mei, din partea altuia era aproape dureros, resimţeam fiecare gest al copilului obraznic ca pe o ofensă personală, ca pe o stricăciune iremediabilă lucrurilor din casă. Iritarea mea am catalogat-o imediat în complexul tatălui vitreg. Îngădui aproape orice – din iubire iertătoare – copiilor tăi, însă devii extrem de just, plin de acrivie supărăcioasă şi de cerinţe absurde pentru copii mici ai altora. Permisivitatea ta se transformă în severitate. Copilul altuia te deranjează, chiar dacă nu are corzile vocale atât de puternice ca ale copilului tău. Acesta este un simptom al căderii, o urmă a cetăţii de posesivitate pe care o clădim în jurul nostru, pentru a ne justifica neputinţa de a iubi, un semn clar al egoismului generator de bariere simţuale, o marcă a posesivităţii şi a dominaţiei. Şi toate acestea sunt elemente ale păcatului din noi, incubaţie a morţii sufleteşti şi apoi trupeşti. Aşa că am respirat adânc şi i-am lăsat pe toţi copiii să îşi consume energia uriaşă, care provine din nevinovăţia lor şi am ieşit la aer, convins că dublul standard, posesivitatea, jumătăţile de măsură şi parţialitatea sunt cuvinte inventate după căderea din rai, dar pe care trebuie să le scoatem definitiv din vocabularul inimii noastre.