Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci ne aşază înainte una dintre cele mai adânci taine ale credinţei creştine: taina iubirii lui Dumnezeu descoperită în Crucea Fiului Său. Evanghelia acestei Duminici ne dă cheia prin care trebuie să privim Crucea: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Biserica ne pregăteşte pentru sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci nu vorbindu-ne mai întâi despre durere, despre suferinţă sau despre moarte, ci despre iubire. Înainte de a vedea în Cruce lemnul suferinţei, trebuie să vedem în ea măsura iubirii. Înainte de a vedea piroanele, trebuie să vedem mâinile care se lasă pironite din iubire. Înainte de a vedea cununa de spini, trebuie să vedem fruntea Celui care primeşte batjocura pentru mântuirea noastră. Înainte de a privi sângele care curge din coasta Mântuitorului, trebuie să înţelegem că acel sânge este sângele iubirii lui Dumnezeu revărsat pentru viaţa lumii.

Crucea ne spune, mai puternic decât orice cuvânt: atât de mult te-a iubit Dumnezeu. Nu doar lumea în general, nu doar omenirea ca mulţime anonimă, ci pe fiecare dintre noi. Pe mine, pe tine, pe omul drept şi pe omul căzut, pe cel care se roagă şi pe cel care L-a uitat, pe cel care Îl caută pe Dumnezeu şi chiar pe cel care fuge de El. „Dumnezeu aşa a iubit lumea...” Acest cuvânt este, într-un anumit sens, întreaga Evanghelie cuprinsă într-un singur verset. Omul caută iubirea din clipa în care vine pe lume şi până în ultima clipă a vieţii sale. Copilul caută iubirea părinţilor, tânărul caută să fie iubit şi înţeles, soţii caută unul în celălalt iubire şi fidelitate, părinţii îşi revarsă iubirea asupra copiilor, omul bătrân doreşte să nu fie uitat, cel bolnav aşteaptă o mână care să-i atingă fruntea, cel singur aşteaptă un cuvânt, cel care a greşit aşteaptă iertarea. În adâncul tuturor acestor căutări există însă o sete pe care nicio iubire omenească nu o poate împlini în întregime: setea după iubirea lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Ioan ne spune limpede: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Nu spune doar că Dumnezeu are iubire sau că Dumnezeu iubeşte, ci că Dumnezeu este iubire. De aceea, începutul mântuirii noastre nu se află în iubirea noastră pentru Dumnezeu, ci în iubirea Lui pentru noi. Tot Sfântul Ioan spune: „În aceasta este iubirea: nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 10). Iar Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: „Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 8). Nu după ce ne-am îndreptat, nu după ce ne-am curăţit, nu după ce am devenit vrednici, ci pe când eram încă păcătoşi. Aceasta este iubirea lui Dumnezeu. Iubirea omenească spune adeseori: te iubesc pentru că eşti bun, pentru că eşti frumos, pentru că îmi faci bine. Iubirea lui Dumnezeu spune: te iubesc pentru ca, primind iubirea Mea, să poţi deveni ceea ce ai fost chemat să fii. Dumnezeu nu iubeşte păcatul omului, dar îl iubeşte pe omul rănit de păcat. Nu binecuvântează căderea, dar Se pleacă asupra celui căzut. Nu numeşte întunericul lumină, dar intră El Însuşi în întunericul nostru pentru a ne scoate la lumină.

Evanghelia Duminicii ne spune „Dumnezeu aşa a iubit lumea”, adică într-atât, într-un asemenea chip, într-o asemenea măsură. Şi atunci apare întrebarea: cât de mult ne-a iubit Dumnezeu? Răspunsul este Crucea. Dacă vrem să ştim cât valorează omul înaintea lui Dumnezeu, să privim Crucea. Dacă vrem să ştim cât de departe merge iubirea lui Dumnezeu, să privim Crucea. Dacă vrem să ştim ce este Dumnezeu gata să facă pentru mântuirea omului, să privim Crucea. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind aceste cuvinte, atrage atenţia asupra măreţiei darului: Dumnezeu nu a dat un slujitor, nici un înger, nici un arhanghel, ci pe Fiul Său Cel Unul-Născut. Cel necuprins Se lasă cuprins, Cel veşnic intră în timp, Cel fără de păcat ia asupra Sa urmările păcatului nostru, Cel care este Viaţa primeşte moartea, Creatorul este răstignit de creatură, şi toate acestea nu din neputinţă, ci din iubire. Sfântul Apostol Pavel spune: „El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, oare, toate împreună cu El?” (Romani 8, 32).

Cuvântul „L-a dat” trebuie primit cu multă luare-aminte. Tatăl Îl dăruieşte lumii pe Fiul, iar Fiul Se dăruieşte pe Sine. Nu avem în Cruce un Fiu constrâns să sufere, ci pe Fiul care vine de bunăvoie. Mântuitorul spune: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (Ioan 10, 17-18). Crucea este lucrarea iubirii Sfintei Treimi pentru mântuirea omului. Tatăl iubeşte şi Îl trimite pe Fiul, Fiul iubeşte şi Se dăruieşte pe Sine, iar Duhul Sfânt face prezent în viaţa Bisericii rodul acestei jertfe mântuitoare. De aceea, Sfântul Apostol Pavel poate spune despre Hristos: „M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20). Nu spune numai „ne-a iubit”, ci „m-a iubit”. Credinţa creştină trebuie să ajungă aici: de la „Dumnezeu iubeşte lumea” la „Dumnezeu mă iubeşte pe mine”, de la „Hristos a murit pentru omenire” la „Hristos S-a dat pe Sine pentru mine”. În mulţimea nesfârşită a oamenilor, Dumnezeu nu pierde din vedere persoana. Pentru El nu suntem numere. Fiecare om are un nume, un chip, o poveste, o rană şi o chemare. Hristos spune despre Păstorul cel bun: „Oile Sale le cheamă pe nume” (Ioan 10, 3). Dumnezeu cunoaşte numele fiecăruia dintre noi, cunoaşte lupta pe care ceilalţi nu o văd, cunoaşte lacrima pe care n-am arătat-o nimănui, păcatul de care ne este ruşine, rugăciunea pe care abia am putut-o rosti. Şi, cunoscându-ne deplin, continuă să ne cheme la mântuire.

Iubirea adevărată se dovedeşte prin jertfă. Este uşor să spui „te iubesc” când nu trebuie să renunţi la nimic. Dar iubirea adevărată începe acolo unde omul este gata să se dăruiască. De aceea spune Mântuitorul: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Pe Golgota, Hristos merge chiar mai departe. Îşi dă viaţa nu numai pentru prieteni, ci şi pentru cei care Îl răstignesc. În timp ce este batjocorit, El nu blestemă; în timp ce este lovit, nu ameninţă; în timp ce este pironit, Se roagă: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Aceasta este iubirea Crucii. Noi iubim până când suntem răniţi; Hristos iubeşte şi atunci când este rănit. Noi iertăm uneori dacă celălalt îşi cere iertare; Hristos Se roagă pentru cei care nici măcar nu-şi dau seama că trebuie să ceară iertare. Noi ne retragem iubirea când suntem trădaţi; Hristos continuă să iubească şi după sărutarea lui Iuda. Crucea ne arată nu numai cât suferă Hristos, ci cum iubeşte Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre inima milostivă, despre inima care arde pentru întreaga creaţie. Această inimă o vedem în chip desăvârşit în Hristos răstignit. Pe Cruce, braţele Lui rămân întinse ca şi cum Dumnezeu ar spune întregii lumi: veniţi la Mine. Braţele Crucii cuprind lumea. Un braţ pare îndreptat spre omul drept, celălalt spre păcătos; unul spre cei care Îl iubesc, celălalt spre cei care încă nu-L cunosc. Hristos îi cheamă pe toţi.

Evanghelia acestei Duminici începe printr-o imagine din Vechiul Testament: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15). Mântuitorul face trimitere la episodul din Cartea Numerilor. Poporul lui Israel, răzvrătindu-se în pustie, este lovit de şerpi veninoşi. Atunci Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să ridice un şarpe de aramă, iar cei care, fiind muşcaţi, priveau spre el rămâneau în viaţă (cf. Numeri 21, 4-9). Acea imagine era o prefigurare. Şarpele de aramă era ridicat pe lemn, Hristos avea să fie ridicat pe Cruce. Cei răniţi de venin priveau şi trăiau; noi, răniţi de veninul păcatului, privim cu credinţă spre Hristos şi primim viaţă. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că acolo oamenii erau izbăviţi de moarte trupească, pe când aici cei ce cred în Cel răstignit sunt izbăviţi de moartea sufletească şi primesc viaţa veşnică. Şarpele din pustie era un semn; Hristos este Mântuitorul. Acolo era o imagine; aici este Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Acolo vindecarea prelungea viaţa pământească; aici ni se dă viaţa veşnică.

Una dintre cele mai grele întrebări ale omului este: unde este Dumnezeu atunci când sufăr? Întrebarea aceasta apare lângă patul unui bolnav, la mormântul cuiva drag, într-o familie destrămată, în sufletul unui părinte care îşi vede copilul suferind, atunci când rugăciunea pare fără răspuns. Creştinismul nu ne oferă un răspuns superficial la taina suferinţei. Ne arată însă ceva cutremurător: Dumnezeu Însuşi a intrat în suferinţa omului. Dumnezeul creştin nu este un Dumnezeu care priveşte nepăsător din cer durerea lumii. Este Dumnezeul care, în Hristos, plânge la mormântul lui Lazăr, cunoaşte foamea, setea, oboseala, singurătatea, trădarea, batjocura, nedreptatea, durerea şi moartea. Pe Cruce, Hristos rosteşte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46; cf. Psalmul 21). El coboară până în adâncul experienţei omeneşti a durerii. De aceea, când suferim, nu ne rugăm unui Dumnezeu străin de suferinţă, ci Celui răstignit. Epistola către Evrei spune: „Nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre” (cf. Evrei 4, 15). Dacă plângi, Hristos ştie ce este lacrima. Dacă ai fost trădat, Hristos ştie ce este trădarea. Dacă ai fost părăsit, El cunoaşte singurătatea. Dacă eşti bolnav, El cunoaşte durerea trupului. Dacă te temi de moarte, El a intrat în mormânt. Dar vestea creştină nu se termină la mormânt. Hristos a înviat. De aceea Crucea nu este ultima pagină. După Vinerea Mare vine Învierea, după Golgota vine dimineaţa Paştilor.

Există în Evanghelia de astăzi un cuvânt care ne priveşte pe fiecare: „oricine”. „Ca oricine crede în El...” Nu spune numai cel fără păcat, numai cel care nu a căzut niciodată, numai cel puternic sau vrednic, ci „oricine”. Uşa mântuirii este deschisă. Dar există o condiţie: „oricine crede în El”. Iar credinţa biblică nu este simpla acceptare intelectuală că Dumnezeu există. Sfântul Apostol Iacov spune: „Şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Credinţa adevărată este încredinţarea vieţii lui Hristos. Este să mărturisești : Doamne, poate nu înţeleg totul, dar mă încred în Tine. Poate am căzut, dar mă ridic şi vin spre Tine. Poate sunt slab, dar cred că harul Tău este mai puternic decât slăbiciunea mea. Poate păcatul meu este mare, dar cred că iubirea Ta este mai mare. Credinţa adevărată devine pocăinţă, rugăciune, iertare, milostenie, împărtăşire din viaţa Bisericii, luptă împotriva păcatului şi iubire. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6).

Nu este suficient să purtăm Crucea la gât dacă refuzăm Crucea în viaţă. Nu este suficient să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci dacă mâna care face Crucea loveşte, nedreptăţeşte sau refuză să ajute. Nu este suficient să sărutăm Crucea lui Hristos dacă nu vrem să iertăm omul pentru care Hristos a murit. Crucea ne arată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, dar ne arată şi cât de grav este păcatul. Dacă păcatul ar fi fost o simplă greşeală fără urmări, Crucea nu ar fi fost necesară. Păcatul răneşte comuniunea, îl desparte pe om de Dumnezeu, îl dezbină înlăuntrul său, îl pune împotriva aproapelui şi aduce moarte. Sfântul Apostol Pavel spune: „Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 23). Crucea ne împiedică să tratăm păcatul cu superficialitate, dar tot Crucea ne împiedică să cădem în deznădejde. În faţa păcatului există două ispite: să spunem „nu este nimic grav” sau să spunem „pentru mine nu mai există iertare”. Crucea le respinge pe amândouă. Păcatul este atât de grav încât Hristos merge până la Cruce pentru a ne elibera de el, dar iubirea lui Dumnezeu este atât de mare încât Hristos merge până la Cruce pentru a ne elibera de el.

Nimeni să nu spună: am păcătuit prea mult ca să mă mai primească Dumnezeu. Să ne amintim de tâlharul de pe cruce. Nu mai avea timp să repare trecutul, nu mai putea întoarce anii pierduţi, nu mai putea face multe fapte bune. Avea doar câteva clipe şi o rugăciune: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.” Iar Hristos îi răspunde: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43). Aceasta nu înseamnă să amânăm pocăinţa, ci dimpotrivă: dacă Dumnezeu ne iubeşte astfel, de ce să mai amânăm întoarcerea? Iubirea lui Dumnezeu este nemărginită, dar nu este silnică. Dumnezeu nu ne mântuieşte împotriva voinţei noastre. El cheamă, aşteaptă, bate la uşă. În Apocalipsă citim: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Dumnezeu poate crea cerul şi pământul prin cuvânt, poate linişti marea, poate învia morţii, dar în faţa libertăţii omului bate la uşă. Nu o sparge. Aşteaptă să-I deschidem. Fericitul Augustin exprimă această taină spunând că Cel care ne-a creat fără noi nu ne mântuieşte fără noi. Harul lui Dumnezeu nu anulează libertatea, ci o vindecă şi o cheamă la împreună-lucrare. Dumnezeu ne întinde mâna, dar trebuie să-I dăm mâna noastră. Dumnezeu ne deschide drumul, dar trebuie să păşim. Dumnezeu ne oferă iertarea, dar trebuie să ne pocăim.

Scopul iubirii lui Dumnezeu este viaţa. Versetul următor după marele cuvânt din Ioan 3, 16 spune: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 17). Dumnezeu vrea viaţa omului. Hristos spune: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). Creştinismul nu este religia morţii, iar Crucea nu este cultul suferinţei. Creştinismul este vestea că moartea poate fi biruită. Crucea este drumul spre Înviere. De aceea creştinul îşi începe ziua cu semnul Crucii, îşi binecuvântează hrana cu semnul Crucii, în necaz face semnul Crucii, în bucurie mulţumeşte făcând semnul Crucii, iar la mormânt se aşază Crucea. Pentru că acolo unde lumea vede sfârşitul, creştinul vede nădejdea învierii. Crucea de pe mormânt spune: moartea nu are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt Îl are Hristos, iar cuvântul Lui este viaţă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi” (II Corinteni 5, 14). Dacă am înţeles cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, viaţa nu mai poate rămâne aceeaşi. Nu putem pleca de lângă Cruce spunând „ce mult m-a iubit Dumnezeu”, iar apoi să continuăm să urâm. Nu putem cere „Doamne, iartă-mă”, dar să spunem aproapelui „pe tine nu te voi ierta niciodată”. Sfântul Ioan spune: „Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 11).

Este frumos să vorbim despre iubirea universală; mai greu este să-l iubim pe omul concret: pe cel din familie, pe vecin, pe coleg, pe cel care ne-a nedreptăţit, pe cel care ne-a vorbit urât, pe cel care ne-a dezamăgit. Dar Crucea tocmai aici ne cheamă. Hristos spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (cf. Matei 5, 44). Aceasta este măsura Crucii. Mântuitorul ne spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Fiecare om are o cruce. Poate fi crucea unei boli, a singurătăţii, a bătrâneţii, a grijii pentru un copil, a îngrijirii unui părinte bolnav, a unei nedreptăţi, a unei neputinţe sau a luptei cu propriile patimi. Dar există o mare diferenţă între a purta crucea singur şi a o purta cu Hristos. Singur, omul poate fi zdrobit. Cu Hristos, crucea poate deveni drum spre Înviere. Nu pentru că durerea încetează să doară, ci pentru că nu mai este lipsită de sens.

Creştinul nu spune, așadar,  „nu mă doare”, ci „mă doare, dar Hristos este cu mine”. Nu spune „nu plâng”, ci „plâng, dar nu fără nădejde”. Nu spune „nu mă tem niciodată”, ci „chiar şi în teamă, mă încred în Dumnezeu”. Sfântul Apostol Pavel spune: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13). Sfântul Ioan Gură de Aur se opreşte cu uimire asupra cuvintelor „Aşa a iubit Dumnezeu lumea”. Ce este lumea în raport cu Dumnezeu? O făptură, şi încă o făptură căzută. Şi totuşi Dumnezeu o iubeşte. Şi ce dă pentru ea? Nu aur, nu bogăţii, nu o lume nouă, ci pe Fiul Său Cel Unul-Născut. Poate că ne-am obişnuit prea mult cu Crucea. O vedem pe turla bisericii, pe iconostas, o purtăm la gât, o avem în case. Şi tocmai pentru că o vedem atât de des, există primejdia să nu ne mai cutremurăm în faţa ei.

Dar să încercăm să o privim din nou ca pentru prima dată: Fiul lui Dumnezeu răstignit pentru mine. Dumnezeu devenit om pentru mine. Hristos purtând cununa de spini pentru mine. Hristos întinzându-Şi mâinile pe Cruce pentru mine. Hristos murind pentru mine. Hristos înviind pentru mine. Atunci Crucea încetează să fie un simbol exterior şi devine întâlnire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată, prin întreaga sa gândire duhovnicească, că iubirea îl scoate pe om din închiderea egoistă în sine şi îl uneşte cu Dumnezeu şi cu aproapele. Păcatul dezbină, iubirea uneşte. Egoismul spune „eu”, iubirea spune „tu”. Egoismul adună numai pentru sine, iubirea se dăruieşte. Crucea este tocmai această dăruire dusă până la capăt. Hristos nu Se păstrează pe Sine pentru Sine, ci Se dăruieşte. De aceea spune Apostolul: „Umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 2).

A trăi sub semnul Crucii înseamnă să trecem de la existenţa pentru noi înşine la existenţa ca dăruire. În familie, aceasta înseamnă să învăţ să mă jertfesc. În comunitate, să văd nevoia celuilalt. În Biserică, să nu întreb numai „ce primesc?”, ci şi „ce pot dărui?”. În lume, să nu trec nepăsător pe lângă omul căzut. Unul dintre ultimele cuvinte rostite de Mântuitorul pe Cruce este: „Mi-e sete” (Ioan 19, 28). Hristos suferă o sete trupească reală, dar tradiţia duhovnicească a Bisericii ne ajută să vedem aici şi adâncimea dorului lui Dumnezeu după om. Hristos însetează după mântuirea noastră. Cel care i-a spus femeii samarinence „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7) este Acelaşi care îi spune: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10).

Noi după ce însetăm? După bani, după aprecierea oamenilor, după succes, după putere, după plăcere? Toate acestea trec. Hristos spune: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac” (Ioan 4, 14). În fiecare om există o sete de infinit. Putem încerca să o umplem cu lucruri finite, dar ea va rămâne, pentru că inima omului a fost creată pentru Dumnezeu. Fericitul Augustin spune în Mărturisiri: „Ne-ai făcut pentru Tine şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni în Tine.” Omul de astăzi dispune de mijloace pe care generaţiile trecute nici nu şi le-ar fi imaginat. Putem comunica instantaneu la mii de kilometri, putem vedea într-o clipă ce se întâmplă în cealaltă parte a lumii, avem acces la cantităţi uriaşe de informaţie. Şi totuşi omul poate fi profund singur. Putem avea sute de contacte şi să nu avem cui spune durerea inimii. Putem fi permanent conectaţi şi sufleteşte izolaţi. Putem primi aprecierea multor oameni şi, în adânc, să ne întrebăm: oare mă iubeşte cineva cu adevărat? Evanghelia ne răspunde: da! „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...” Valoarea ta nu vine din câţi oameni te apreciază, nu din funcţia pe care o ai, nu din banii pe care îi posezi, nu din frumuseţe, tinereţe sau succes. Toate acestea pot dispărea. Valoarea ta vine din faptul că eşti făptura lui Dumnezeu, chemată la comuniune cu El, iar pentru mântuirea ta Hristos Şi-a dat viaţa.

Dar dacă Dumnezeu m-a iubit atât de mult pe mine, trebuie să înţeleg că tot atât de serios trebuie să privesc şi demnitatea aproapelui meu. Şi Hristos a murit pentru el. Şi el este chemat la Împărăţie. Şi el poartă chipul lui Dumnezeu. Atunci nu mai pot dispreţui cu uşurinţă, nu mai pot judeca fără milă, nu mai pot trece nepăsător pe lângă suferinţă. În faţa iubirii răstignite nu putem rămâne numai spectatori. Crucea cere răspuns. Primul răspuns este pocăinţa. Dacă Dumnezeu m-a iubit atât de mult, cum aş putea rămâne nepăsător faţă de păcat? Al doilea răspuns este recunoştinţa. De câte ori spunem „Doamne, dă-mi” şi cât de rar spunem „Doamne, Îţi mulţumesc”. Al treilea răspuns este iubirea aproapelui. Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este” (I Ioan 4, 20).

Un alt răspuns este iertarea. Poate că aceasta este crucea cea mai grea pentru unii dintre noi. Să ierţi nu înseamnă să spui că răul a fost bine, nici să aprobi nedreptatea. Înseamnă să refuzi să laşi răul primit să se transforme în rău cultivat în propria inimă. Să ierţi înseamnă să-I încredinţezi lui Dumnezeu judecata şi să ceri vindecarea inimii. Răspunsul nostru trebuie să fie şi nădejdea. Creştinul poate să plângă, poate să-şi recunoască slăbiciunile, poate să simtă povara unei căderi, dar nu are voie să deznădăjduiască de iubirea lui Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să spunem că Dumnezeu nu ne mai poate ridica. În câteva zile, Biserica va aşeza înaintea noastră Sfânta Cruce şi va cânta: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim.” Crucea şi Învierea nu sunt despărţite. Ne închinăm Crucii, dar vestim Învierea. Cinstim jertfa, dar mărturisim biruinţa. Plângem Vinerea Mare, dar ştim că vine Paştele.

De aceea, în Duminica aceasta, Biserica ne spune: priveşte Crucea, dar nu privi numai lemnul, ci iubirea; nu privi numai piroanele, ci mâinile deschise ale lui Hristos; nu privi numai sângele, ci preţul mântuirii tale; nu privi numai moartea, ci viaţa care izvorăşte din moartea Celui fără de moarte. Cred, personal, că  ar trebui să plecăm astăzi din biserică păstrând în inimă o singură propoziţie, să fie aceasta: atât de mult m-a iubit Dumnezeu, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru mântuirea mea. Când vei fi singur, aminteşte-ţi aceasta. Când vei fi bolnav, aminteşte-ţi aceasta. Când oamenii te vor dezamăgi, aminteşte-ţi aceasta. Când vei cădea în păcat şi vrăjmaşul îţi va şopti că nu mai există întoarcere, aminteşte-ţi aceasta. Când vei sta lângă mormântul cuiva drag, aminteşte-ţi aceasta. Când propria moarte te va înfricoşa, aminteşte-ţi aceasta: Dumnezeu a iubit lumea, Hristos a venit, Hristos S-a răstignit, Hristos a murit, Hristos a înviat, pentru ca omul „să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Să venim, aşadar, la Crucea Domnului nu numai cu buzele, ci cu inima. Să aşezăm înaintea ei păcatele noastre, durerile noastre, oamenii pe care nu reuşim să-i iertăm, copiii noştri, familiile noastre, bolnavii noştri, morţii noştri, temerile noastre, întrebările noastre. Şi, privind spre Cel răstignit, să auzim din nou: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Atât de mult a iubit Dumnezeu omul. Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi. Şi dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, să nu rămână iubirea Lui fără răspuns. Să răspundem iubirii prin iubire, jertfei prin dăruire, iertării prin iertare, chemării prin credinţă, Crucii prin purtarea cu răbdare a crucii noastre şi vieţii lui Hristos printr-o viaţă trăită în Hristos. Iar atunci, Sfânta Cruce nu va mai fi pentru noi numai un semn pe care îl facem cu mâna, nici numai un obiect pe care îl purtăm la piept, ci va deveni legea inimii noastre: iubirea care se dăruieşte, iubirea care iartă, iubirea care rabdă, iubirea care nădăjduieşte, iubirea care merge până la capăt. Pentru că, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Aceasta este nădejdea noastră. Aceasta este puterea Crucii. Aceasta este vestea Duminicii de astăzi: Dumnezeu ne-a iubit, Dumnezeu ne iubeşte, Dumnezeu ne cheamă la viaţă. Să spune – fie și în șoaptă, ca la picioarele Răstignitului nostru drag: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care din iubire pentru noi Te-ai întrupat, din iubire ai primit Crucea şi moartea şi prin Învierea Ta ne-ai deschis calea vieţii veşnice, fă ca iubirea Ta să nu rămână fără rod în inimile noastre. Învaţă-ne să iubim aşa cum ne-ai iubit Tu, să iertăm aşa cum ne-ai iertat Tu, să purtăm crucea fără deznădejde şi să vedem în fiecare om un suflet pentru care Tu Ţi-ai vărsat sângele. Iar atunci când puterile noastre vor slăbi, când credinţa noastră se va clătina şi când drumul vieţii va deveni greu, dă-ne puterea să ridicăm ochii spre Crucea Ta şi să ne aducem aminte: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”