„Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă! Dar ei, fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie și, trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți, deci, la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Atunci, ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți. Iar Împăratul, intrând ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.” (Matei 22, 2-14)

Atât pilda tematizată în Evanghelia dumincii a treisprezecea după Rusalii, cât și cea de față, au ca subiect reînnoirea de către Dumnezeu a legământului mântuirii cu slujitorii vrednici de El. Cea dintâi, a lucrătorilor răi, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe „un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie” (Mt. 21, 33) dând-o în grija unor arendași care după o vreme s-au socotit ei înșiși stăpâni și tot crescând în îndrăzneală, în final l-au ucis chiar pe fiul proprietarului de drept. Cea de-a doua, a nunții fiului de împărat, asemănătoare ca structură și înțeles celei dinainte, e prezentată de Mântuitorul încă dintru început ca o alegorie a Împărăției cerurilor. Dumnezeu este numit aici „omul împărat”, ca în pilda talanților (Matei 18, 23-35), accentuându-se astfel calitatea Sa de stăpân și judecător drept. Intrarea în scenă a fiului se află nu la final, ci chiar la început fiindcă tema parabolei, tocmai nunta acestuia, este o metaforă a scopului lumii înseși, anume desăvârșirea ei ca Biserică și reunirea sa tainică, în eshaton, cu Hristos. 

Potențialii participanți la nunta fiului de împărat sunt poftiți în trei rânduri. La prima chemare cei vizați pur și simplu refuză fără motiv. Răbdător, împăratul își trimite slugile cu a doua invitație, oferind amănunte despre meniul ospățului, însoțite de imperativul „Veniți la nuntă!”, însă cei convocați, „fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui”, adică nu invocă verbal scuze, ci mimează treburi mai importante decât participarea la sărbătoare. Întrucâtva scenariul seamănă cu cel din pilda ospățului din Evanghelia după Luca (14, 16-24), tematizată în duminica a 28-a după Rusalii, acolo invitații scuzându-se pe trei motive: achiziția unei țarini și a cinci perechi de boi, respectiv proaspăta însoțire. Într-o tâlcuire a parabolei mateiene tematizate aici, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că „deși scuzele lor par întemeiate, totuși noi învățăm de aici un lucru: oricât de grabnice și de necesare ar fi treburile noastre, să nu le punem niciodată mai presus de cele duhovnicești”, (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei LXIX, 1 în: PSB 23, București, 1994, p. 792). Marele Părinte al Bisericii are în vedere prin urmare actualizarea acestei alegorii nu doar istoric, referindu-se la poporul israelit care a refuzat în mod repetat mesajele de pocăință ale profeților, ci o consideră pilduitoare pentru viața cotidiană a creștinilor. 

Într-un exercițiu de sinceritate ne putem recunoaște în postura invitaților la nuntă. În universul tradițiilor românești s-ar găsi inedite circumstanțe atenuante. Participarea la asemenea evenimente a devenit obligație socială, o adevărată afacere cu plan bugetar al cărui cost de persoană depășește adesea salariul lunar. Astfel din motive pecuniare nu o dată se caută scuze pentru a fi refuzate, politicos, bucurii devenite poveri. Însă în cultura orientală, la vremea când Domnul rostea această pildă, invitația se adresa tuturor și implica obligații materiale doar pentru organizatori. De aceea, atitudinea celor care au ignorat chemarea ducându-se la propriile treburi, era o insultă. Și dacă nu ar fi fost suficient, o categorie de invitați depășește orice limită a bunului simț, căci  „punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis”. În timpul războiului există o regulă nescrisă a protejării soliilor, însă aici vestitorii împăratului „nu-i cheamă la osteneli, oboseli și sufori, ci la veselie”, după cum spune același Hrisostom.

Răspunsul împăratului urmează legii talionului. Ciudată analogie pentru Bunul Dumnezeu, însă aceasta mai degrabă e o adeverire a cuvintelor lui Hristos din Ghetsimani: „că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Sfântul Ioan Gură de Aur remarca în comentariul său că ucigașii din pildă sunt slujitorii templului și poporul care nu a ascultat chemările la pocăință ale profeților, iar aluziile Domnului Iisus la pedeapsa divină s-au împlinit la patruzeci de ani de la răstignirea Sa, prin distrugerea Ierusalimului de către romani în vremea lui Vespasian și a lui Titus. 

Împăratul își trimite pentru a treia oară vornicii, de data aceasta „la drumuri”, adică în afara cetății celor aleși și îi aduce în casa Sa „pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți”. Ca și în pilda lucrătorilor viei, aceasta înseamnă că noi creștinii, proveniți dintre popoarele mai înainte păgâne, crezând în Hristos, am fost invitați la nuntă, devenind noul popor ales, Noul Israel, fiindcă cel vechi nu s-a făcut vrednic de dubla chemare. 

Unicitatea parabolei nunții Fiului constă în finalul acesteia. Împăratul trece prin sala festivă și îi privește pe oaspeți, iar la un moment dat vede printre aceștia „un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă”. Nici nu ar fi de așteptat, căci noii nuntași nu fac parte dintr-o societate selectă și poate nu își permit haine de gală. Se pare însă că în vechime, la marile ospățuri nupțiale, participanții primeau haine speciale cu care să se înfățișeze decent. Creștinii primesc haina Botezului, însă trebuie să o și poarte. Același Părinte antiohian de la care avem rânduiala Nunții mistice, adică a Sfintei Liturghii, comentează astfel: „Pentru ca să nu creadă neamurile că se pot mântui numai prin credință, Hristos le vorbește și de osânda faptelor rele. Viața și fapta sunt haina de nuntă; chemarea este har al lui Dumnezeu” (II, ed. cit., p. 795), așadar nu e meritul nostru că suntem printre cei aleși, că purtăm numele lui Hristos. Primim haina cea luminoasă a Botezului în urma unei mărturisiri de credință a părinților și nașilor noștri, sau poate doar din inerție, dintr-un obicei, că „așa se face”. Dar dacă ajungem să ne aflăm în Biserică – în anticamera nunții – fără să ne-o și dorim, adică dacă suntem „creștini nepracticanți”, nu ne facem vrednici de Dumnezeu. Principiul „lasă că merge și-așa”, că nu se observă în mulțimea celor chemați, nu funcționează. Se întâmplă ca unii să fie legați și aruncați „în întunericul cel mai din afară”. Acest loc înfricoșător există nu fiindcă Dumnezeu ar fi nemilos ci pentru că, din cei chemați unii preferă să rămână afară, iar alții intrând, nu se poartă ca nuntași la ospățul dumnezeiesc, ci ca și cum s-ar afla la țarina sau la neguțătoria lor de toată ziua.

Invitat la Nunta Fiului de Împărat e orișicine. Nuntaș e cel care acceptă invitația, devenind astfel creștin deîndată ce s-a botezat. Dar Împăratul are o minimă pretenție față de oaspeții Săi: să poarte cu vrednicie haina de nuntă, adică să își respecte credința, iar dacă veșmântul s-a murdărit, să și-l spele prin pocăință, având conștiința că se află continuu la o ceremonie împărătească, iar Mirele îi prețuiește pe toți invitații, care sunt frații săi iubiți și nu „umplutură” ca să pară salonul plin.