Prezenţa în această lume a sfinţilor contemporani nu constituie doar o promovare vie a tiparelor unei vieţi sfinte, ci ne este totodată un sprijin putenic şi mingâiere. Este lumina, mângâierea şi chemarea vieţii; pentru anumite categorii de oameni: pentru singuratici, pentru neputincioşii vieţii, pentru suferinzii de boli incurabile, pentru paralitici şi pentru cei ce zac, pentru părinţii şi, mai ales, pentru maicile ce duc fără a se plânge, crucea invalidităţii sau a unor boii cronice ale copiilor lor, pentru tineri şi pentru familiile lor care pier încet-încet, prinşi în capcana drogurilor.

Pentru toţi aceşti oameni necăjiţi şi pentru mulţi alţii, care în nesfârşita singurătate a ceasurilor din noapte, trăiesc mai intens stăpânirea decăderii, a durerii şi a morţii, în fiinţa lor biologică şi sufletească, pentru toţi aceştia, Sfinţii Părinţi au fost şi vor fi mereu nădejdea vie (I Petru 1, 3), singura capabilă să-i izbăvească din deznădejde şi să îi renască duhovniceşte.

(Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie - Părinte duhovnicesc si pedagog, traducere din limba greacă de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, 1999, p. 12)