La întrebarea dificilă: „de ce oamenii nu devin sfinți?”, Bătrânul Filotei răspunde: „Responsabilitatea ne revine nouă înșine. Întâi proastei noastre dispoziții, apoi neglijenței și lenei noastre, în al treilea rând slabei noastre iubiri față de Dumnezeu sau lipsei ei, în al patrulea rând iubirii noastre fierbinți pentru mamona, atașamentului față de bunurile materiale și înclinației noastre pentru lucruri josnice”.

Bătrânul Porfirie îi zicea unuia dintre fiii săi duhovnicești: „Să ne apropiem de Hristos, nu din frică de moarte și de ceea ce vom deveni și să-I deschidem inima – precum tragem perdelele de la fereastră și soarele intră dintr-o dată – pentru ca El să vină în noi și ca noi să-L iubim cu adevărat. Acesta este cel mai bun mijloc”.

Să notăm acest sfat al Bătrânului Ieronim: „Fii în afară diferit de ce ești înăuntru. Ce să-ți spun? Fii un om tainic!”.

Pentru a sesiza deșertăciunea vieții, Bătrânul Iacob mergea adesea în cimitire. El mărturisea: „Aveam obiceiul să merg la înmormântări și în cimitirul satului, nu pentru că mă încerca melancolia sau că-mi tulbura ceva sufletul, ci mergeam acolo pentru a filosofa despre deșertăciunea și efemeritatea vieții, și aducerea aminte de moarte începea să mă cuprindă”.

(IPS Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos?, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 110-111)