După cum pruncul nou-născut nu poate trăi fără mama sa, care se îngrijeşte de el, îl dezmiardă şi îl dădăceşte, la fel şi cel nou-născut în duh, care s-a convertit, are mare trebuinţă, pentru început, de o dădacă şi de dădăceală, de o călăuză şi de călăuzire.

Necesitatea de a avea un părinte-conducător este evidentă de la sine. Nimeni, începând să caute mântuirea, nu are voie să se apuce singur de această lucrare sau să-şi lucreze mântuirea după voia sa şi după cum îl taie capul, ci de la bun început trebuie să se predea cuiva care să-l înveţe tot ce trebuie. Căci, de vreme ce a păşit pe o cale cu totul nouă şi necunoscută pentru el, trebuie să se folosească de o dreaptă îndrumare şi să nu rămână doar la propriile presupuneri. La început umblă ca prin ceaţă sau ca printr-un codru întunecos, înconjurat de capcane – aşadar, să-i întindă mâna celui ce poate să-l scoată de acolo şi să-l pună pe propriile picioare. El este bolnav; cum te poţi hotărî să te vindeci singur de cele mai subtile boli sufleteşti, când nici trupul nu ni-l vindecăm singuri, nici măcar medicii, darămite oamenii obişnuiţi? Putem să ne deprindem, fără să le învăţăm, numai cu lucrurile pentru care am fost, în mod firesc, născuţi; artele şi meşteşugurile trebuie să le învăţăm: de pildă, învăţăm să scriem, să desenăm, să cântăm şi aşa mai departe. Iar lucrarea mântuirii este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: am putea, oare, aici, să ne descurcăm fără învăţător?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 46-47)