Plictiseala ca ancrasare

Te trezești treptat cu o lipsă de reacție față de viață. „O adormire lentă a conștiinței într-o indiferență tot mai adâncă, coborârea vieții până la nivelul vegetativ.” (Alice Voinescu, Scrisori către fiul și fiica mea, editura Dacia, Cluj, 1994, pag. 24) Lucrurile din jurul tău, din lumea largă, se petrec ca și până acum, dar tu nu mai rezonezi cu ele, nu te mai încântă cele care ar trebui să te încânte, nu te mai întristează cele care ar  trebui să te întristeze. De fapt, încă mai simți ceva, dar parcă în reluare, mult atenuat. Îți dai seama de asta prin comparație cu tine cel de altădată, cât și prin comparație cu reacțiile normale, pe care știi teoretic că ar trebui să le ai, dar care sunt mult slăbite.

„Marasmul e ancrasarea vieții intime, e tot praful și murdăria care se infiltrează lent în ruajul ceasornicului, al cărui mers întâi îl smintește, până, în sfârșit, îl oprește cu totul.” (Alice Voinescu). Combaterea plictuselii nu e asemenea luptei cu balaurul, cu marile plăgi sociale, cu răul cuibărit în lume. Seamănă, mai degrabă, cu treburile casnice, e ca atunci când ștergi praful, o operațiune lipsită de strălucire ( nu te poți lăuda că ai șters praful!) dar necesară dacă vrem să avem o casă locuibilă.

Numai că această ștergere a prafului (și curățarea, în general) e menită să pună în lumină lucrurile, să redea strălucirea lor pierdută dar, concomitent, să arate și urâțenia, stârpiciunea, netrebnicia celor ce sunt astfel. Să ștergi praful dintr-o cameră e un act banal, plictisitor (că tot vorbeam de plictiseală), dar să ștergi praful din cămara sufletului tău poate fi extrem de periculos, căci nu se știe peste ce dai acolo. Soluția este să lăsăm lumina să pătrundă, să avem curajul să privim în noi înșine. În această întreprindere dificilă e nevoie, ne spune Alice Voinescu, să avem un duhovinc priceput, greu de găsit și atunci ca și acum, și să ne lăsăm călăuziți de el.

Viața laică și creștină

În viața laică plictiseala e bună, căci ne arată insuficiența lumii în care trăim ca să ne satisfacă nevoile. Odată ce am pășit însă pe calea credinței, o eventuală plictiseală ar fi semn de lene duhovnicească.

Spun niște cuvinte, dar asta nu înseamnă că mă și pricep la plictiseală. Nici eu nu știu ce aș face atunci când trebuie să suport un pisălog, când sunt pus să fac acțiuni repetitive, lipsite de orice strălucire. Mă plictisesc adesea în lucrurile mici pentru că, dincolo de teorie, de intențiile bune, de un elan care se topește repede, nu pot să văd în evenimente altceva decât par la prima vedere. Chiar dacă îl intuiesc intelectual, nu pot să dau acțiunilor zilnice, cele care dau conținutul efectiv al vieții de zi cu zi, sensul pe care Dumnezeu îl vrea, nu pot să intru în proiectul Lui, să acționez întru mântuire. Dar măcar lămuresc problema și văd, mai clar, ce am de făcut.

Adevărul este că nu știm să înfruntăm situațiile dificile, nici măcar când ele nu sunt periculoase. Dar tocmai în această neputință a noastră îl putem chema pe Dumnezeu. El știe ce și cum trebuie făcut. Dacă îl invoc în rugăciune, recunoscându-mi, smerit neputința, se va milostivi de mine și îmi va arăta calea pe care să merg.

E nevoie de credință. Eu nu știu ce să fac. Sunt incapabil să scap de plictiseală în atare situații, considerate îndeobște plictisitoare. Dar, în acele momente trebuie să îmi spun că dacă am ajuns în acea postură înseamnă că a avut Dumnezeu un gând cu mine, că există o portiță de scăpare, că, de fapt, am o oportunitate de a mă mântui pe care va trebui să învăț și să știu să o folosesc. Trebuie să păstrez convingerea, în ciuda evenimentelor, că lucrurile au sens, că doar lenea mea le face să pară anoste. Iar răbdarea va fi încununată. Să trecem plictiseala, dacă ne aflăm în categoria asta, la „necazuri și supărări care nu ne pot despărți de Hristos”.

Plictiseală din lene

Dacă până acum am vorbit despre plictiseală din punct de vedere laic, văzând în ea o șansă de a constata insuficiența ofertei mundane pentru sufletul aflat în căutare, duhovnicește vorbind plictiseala se transformă în lene și e unul din păcatele capitale. Odată ce ești creștin nu mai ai voie să te mai plictisești, ai aflat o cale, ai mereu ceva de făcut: să urmezi calea mântuirii prin acțiunea pusă în slujba aproapelui.  

Opusul lenei și tratamentul ei este munca. Dintru început trebuie spus că aceasta e sfântă, e poruncă pe care Adam a primit-o în rai încă înainte de cădere. Căderea doar a făcut munca mai dificilă, nu a inventat-o. Suntem datori să muncim, și astfel ne asemănăm lui Dumnezeu: „Tatăl Meu până acum lucrează. Și Eu lucrez”.

Prin muncă ne asigurăm cele trebuitoare vieții, atât nouă cât și apropiaților noștri. Dar și cele duhovnicești, chiar dacă nu au o finalitate vizibilă, tot prin muncă se obțin, e acțiunea mea supra mea însumi precum și binele pe care îl fac aproapelui meu, adciă oricărui om aflat în nevoie.

O muncă fără utilitate, fără scop, fără să ajute pe nimeni, fără să obții nimic, ar fi înnebunitoare și asemeni iadului. Până la urmă ne definim prin ceea ce facem, suntem ceea ce facem. Nu e vorba că mă definesc ca economist, inginer, muncitor, preot, aceasta e o identitate socială care nu merge până în străfundul omului. Ci că eu, când sunt luat la întrebări, mă definesc ca cel care  a făcut cutare sau cutare lucru. Atunci când Dumnezeu, la Judecată, îmi va cere socoteală de viața mea, de felul cum am cheltuit-o, și de ce aș pretinde să fiu cu oile în dreapta, nu cu caprele în stânga, voi avea de arătat acțiunuile mele- dă Doamne să am ce arăta!- iar pe baza lor mă voi justifica sau nu.

Lenea este lipsa chefului de a lucra pentru mântuirea proprie. Orice mecanism, orice mașinărie care nu e pusă în funcțiune o perioadă mare de timp se degradează. Începe să meargă mai prost, din ce în ce mai prost, până se blochează și se oprește de tot. La fel și eu: păstrez conștiința că ar trebui să fac ceva, dar straturile de lene suprapuse unele peste altele mă trag tot mai mult în jos. Energia mea devine din ce în ce mai slabă până când mă las purtat de o indiferență totală din care nu mai pot, nu mai vreau, nu mai sunt în stare să vreau să mai ies. Dorința de mântuire este anihilată, lăsând doar poftele trupului, celelalte dorințe și afecte să mai acționeze. E omul mort ce pare viu, așa cum suntem mulți dintre noi. Părem că trăim dar tocmai unicul necesar nu-l mai facem.

Cel mai clar ne vorbește Hristos de necesitatea vredniciei în pilda talanților. Fiecare a primit un dar, pe măsura puterilor lui, și are menirea să îl lucreze. Acțiunea umană are două părți: mai întâi descoperirea darului propriu, apoi excelarea în el. N-avem nicio scuză dacă nu lucrăm pe măsura darului primit, dacă ne nesocotom menirea pe care am primit-o de sus. Suntem chemați la existență nu ca să lenevim, să ne pierdem într-o lâncezeală de azi pe mâine.

Dar munca nu este o simplă acțiune. Chiar dacă ar fi numai fizică, ea ne angajează și rațional și moral. Întotdeauna alegem ce facem și cum facem, chiar când pare că nu avem de ales și muncim așa cum suntem nevoiți nu cum am vrea noi. Chiar dacă facem o muncă ce nu ne place, sau pe care o considerăm imorală, pentru că ăsta e serviciul pe care îl avem și pe care nu putem să îl lăsăm, trebuie să păstrăm conștiința că asta e alegerea noastră, nu impunerea din afară a cuiva. Suntem răspunzători de ceea ce facem chiar dacă doar executăm niște ordine primite de la superiori ierarhici.

„Munca trebuie făcută în duhul semereniei și unită cu rugăciunea, purtând astfel cu sine amprenta binecuvântării lui Dumnezeu” (preot prof univ dr Sorin Cosma).

Fiecare portă în sine o zonă întunecată, un inconștient unde mișună monștrii. Lenea îi pune în valoare, îi cheamă din cotloanele întunecate ale sufletului, îi hrănește, îi scoate din uitare și îi pune în prim plan. Diferite terapii și psihanalize încearcă să scoată aceste zone de umbră, să lucreze asupra lor și să-i vindece pe pacienți. Dar o metodă mult mai bună este ergoterapia.

Va urma...