Din 1924 a intrat în viaţa Bisericii noul calendar. Sfântul Munte, pe motivul păstrării tradiţiei, a continuat să ţină vechiul calendar, fără însă să rupă comuniunea duhovnicească cu Patriarhia ecumenică a Constantinopolului şi dependenţa de ea. Şi prin urmare a păstrat legătura duhovnicească cu toate celelalte Biserici Ortodoxe. Însă câţiva monahi athoniţi, care singuri şi-au luat denumirea de zelotişti (stilişti), pe motivul schimbării calendarului, au tăiat legătura lor duhovnicească cu Patriarhia şi cu restul Sfântului Munte, neparticipând nici la Sfintele Liturghii, nici la hramuri, nici la vreo altă slujbă bisericească. Katunakia era unul din centrele stiliştilor. Părintele Efrem, provenit dintr-o familie de vechi-calendarişti, s-a închinoviat la Chilia Sfântul Efrem, în care cei trei bătrâni erau stilişti. După ce l-a cunoscut pe bătrânul Iosif, mişcaţi fiind amândoi de râvnă duhovnicească, au intrat în gruparea Mateiţilor (ramură extremistă a stiliştilor). Motivul era acela că episcopul Hrisostom Kavuridis, conducătorul grupării Floriniştilor, accepta Tainele celor ce ţineau calendarul nou. Cei doi i-au trimis o mărturisire de credinţă scrisă prin care îl afuriseau, judecându-l că este una cu cei care ţin calendarul nou, deoarece primeşte Tainele lor.

Într-o zi, bătrânul Iosif a fost vizitat de către ieromonahul Vartolomeu, un florinist care a încercat să discute cu el subiecte stiliste. Dar bătrânul Iosif nu a acceptat, spunând: „Lasă acestea, pentru că vom spune cuvinte grele, din pricina cărora ne vom mâhni”. Celălalt monah însă insista şi de aceea bătrânul Iosif mâniindu-se, a folosit expresii şi fraze „înţepătoare” împotriva lor.

Dar atunci când a mers la chilia lui să se liniştească, a observat că diavolul dobândise o oarecare putere asupra lui. Ceva nu mergea bine. S-a nevoit cu rugăciunea, iar când s-a liniştit, s-a întins ca să se odihnească. În somnul său însă a avut un vis semnificativ: parcă stătea pe o mică stâncă în mare, iar valurile o mişcau. Se mira cum de se găsea în acest loc primejdios şi nu pe muntele secular, care se afla puţin mai departe. Atunci s-a gândit ca, de îndată ce stânca se va apropia puţin de munte, să sară pe el şi astfel să se salveze, fiindcă mai devreme sau mai târziu valurile tot ar fi răsturnat stânca, şi împreună cu ea şi pe el. Şi într-adevăr, cu primul prilej a făcut un salt şi s-a aflat pe uscat. „Slavă Ţie, Doamne” a spus şi s-a trezit. De asemenea şi Părintele Efrem, rugându-se pentru aceasta, a auzit o voce: „În persoana episcopului Florinei ai afurisit toată Biserica”. Astfel, cerând iertare, s-au întors la florinişti.

Mai târziu, când s-a rugat din nou pentru aceasta, a auzit: „Supune-te Patriarhiei, iar nu episcopului Florinei”. Aceasta l-a lăsat uimit. Nu a crezut-o, ci a considerat-o înşelare. Mai târziu, în urma unui semn de la Dumnezeu, s-au întors în Biserică şi astfel s-au odihnit sufleteşte. Părintele Nichifor s-a împotrivit puţin, dar Părintele Efrem, nesuferind să se despartă de bătrânul Iosif, l-a silit puţin şi astfel s-au întors cu toţii în sânul Bisericii. Paştele din 1952 au mers să-l prăznuiască la vecinii Danilei. „Bine aţi venit, bine aţi venit! Părinte Nichifor, poftiţi în strana stăreţească. Părinte Efrem, poftiţi să slujiţi”, i-au primit părinţii cu dragoste. „Atunci când Danileii au cântat: «Născătoare de Dumnezeu», eu, aflându-mă în Sfântul Altar, simţeam atâta har de parcă aş fi văzut-o pe Maica Domnului”, mărturisea cu nostalgie Stareţul.

Însă părintele Nichifor, fiind obişnuit de o viaţă întreagă cu vecinii stilişti, a început să cârtească şi să se supere tare. Atunci Părintele Efrem a fost pus într-o situaţie dificilă. A făcut rugăciune dar a simţit că şi Dumnezeu îi stătea împotrivă. Atunci s-a înfricoşat foarte tare. S-a sfătuit cu bătrânul Gavriil, egumenul de la Dionisiu, precum şi cu părintele Gherasim imnograful. Iar aceştia i-au spus: „Părinte, să odihneşti pe stareţul tău!”. Rugăciunea o făcea încă cu multă greutate. Simţea că Dumnezeu i-a dat canon. Era pus în încurcătură: să asculte de stareţ sau de Biserică? Situaţia l-a silit să asculte de stareţ. Şi noi am înţeles că ascultarea este temelia Bisericii, fiindcă şi dumnezeiescul întemeietor al Bisericii S-a făcut „ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8).

Însă acum căzuse într-o criză de conştiinţă de altă natură. El, căruia i se vestise că aparţine de Patriarhie, şi că Biserica înseamnă dragoste, încredinţându-se de aceasta prin călduroasa primire a Danileilor, el, care atunci când rostea cuvântul „Biserică” inima lui tresaltă ca aceea a unui copil care nu şi-a îmbrăţişat mama de mult timp, el, care îl considera pe bătrânul Iosif şi pe obştea lui ca fiind cei mai apropiaţi, cei pe care îi adora, acum trebuia să-i părăsească! Din fericire, puţin au ţinut gândurile de îndoială, că a hotărât: „Cu sufletul voi fi mereu cu Biserica, iar cu trupul voi fi pentru puţin cu stareţul meu, până ce va trece la Domnul”. Şi astfel s-a liniştit şi a făcut răbdare până în 1975, adică 23 de ani.

(Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 55-58)