Ne apropiem de sfârșitul lui gustar. Zile după zile sfinte. Sărbătorile lunii august au pentru moldoveni o semnificație aparte. Praznicul Schimbării la Față, proslăvirea sfinților nemțeni, Adormirea Maicii Domnului, au adus peste binecuvântată Moldovă belșug de har și pace.

Pe 24 august ar trebui să sărbătorim din nou: de data aceasta o celebrare culturală. Este ziua în care timpul acestei lumi s-a istovit pentru unul din marii români peste care, din păcate, s-a așternut uitarea pricinuită de ignoranța noastră. Așadar, anul acesta, pe 24 august, se împlinesc 95 de ani de când tânărul preot Alexe Mateevici își începea călătoria către tărâmurile celeste. Cine este părintele Alexe Mateevici!? Să lăsăm să glăsuiască versurile sale scrijelite mai mult cu sufletul decât cu un banal plaivaz, căci ele vor aminti de zămislitorul lor: 

„limba noastră-i o comoară

în adâncuri înfundată

un șirag de piatră rară

pe moșie revărsată.”

Acum cred că deja v-ați amintit. Da, el este autorul acestor stihuri de o rară frumusețe prin care a închinat un preafrumos imn limbii române, care în concepția poetului  este comoară, foc ce arde, graiul pâini, limbă sfântă, limba vechilor cazanii. În Republica Moldova versurile poeziei Limba noastră  sunt foarte cunoscute căci ele constituie imnul național. Dincoace de Prut, inegalabila odă adusă limbii române stă într-un raft prăfuit al istoriei peste care s-a așternut nepăsarea. Așadar, să încercăm să ferim colbul uitării trecând în revistă câteva date despre mare român basarabean Alexe Mateevici.

Orice veac îşi are eroii lui, figurile sale marcante devinând peste timp modele autentice pentru predecesori datorită meritelor, capacităţilor şi calităţilor de excepţie cu care au intrat în istorie. De obicei oamenii de acest fel au un contur identic: modeşti, temerari, plini de avânt şi perseverență, altruişti, cu gândul mai mult la idealurile şi aspiraţiile poporului decât la viaţa şi confortul personal. Asemenea calități vin să profileze din negura veleaturilor chipul unui OM care exprimă o epocă din istoria şi cultura spaţiului românesc dintre Nistru şi Prut, preotul Alexe Mateevici, care a luptat cu toată simţirea  pentru împlinirea visului suprem – unirea cu țara mamă, deși  pericolele erau atât de mari.

Alexe Mateevici s-a născut în familia preotului Mihail și preotesei Nadejda Mateevici, la  16 martie 1888, în satul Căinari din fostul județ Bender, dar mare parte a copilăriei și-a petrecut-o  într-o altă binecuvântată zonă a Moldovei înstrăinate, satul Zaim. Aici, pe lângă studiile primare, învață cu o nestăvilită sete cântece, povești și balade spuse de părinții lui, dar și de bătrânii satului adevărate comori ale tezaurului popular. Pruncul Alexe creștea, iar dincoace de Prut, prin spitale și sanatorii Eminescu se pregătea de apus. Ca și cum  providența divină pregătea pentru nația română un nou simbol. Între anii 1897-1902  adolescentul Alexe a învățat la Seminarul Teologic din Chișinău, cursul inferior.  Atras de frumusețea slujirii, de totala dăruire a tatălui său, copilul a voit încă de mic să devină preot. Dar pentru aceasta dorea o deplină formare nu doar școlărească, ci mai ales duhovnicească. Cei opt ani ai cursului superior al seminarului teologic l-au  șlefuit deplin așa încât să devină un bun sacerdot. Viața de seminarist i-a fost cu adevărat o pepinieră duhovnicească. A împletit cu dragoste studiul cu viața liturgică a Bisericii. Tot în această perioadă bunul său părinte, preotul Mihail, a trecut la cele veșnice la doar 43 de ani. A suferit mult tânărul seminarist, dar nu a deznădăjduit. Rugăciunea și credința l-au făcut să fie și mai preocupat de a deveni  un sârguincios  slujitor al Sfântului Altar.

După dramatica și grăbita despărțire de tată, Alexe Mateevici s-a apucat de scris versuri. Era forma cea mai potrivită în care sufletul său plin de afecțiune față de neam și credință s-a putut exprima. Primele numere ale ziarului „Basarabia” din 1907 îi publică poeziile „Țăranii”, „Eu cânt”, „Țara”, dar și articolele „Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni”  și „Din cântecele poporane ale Basarabiei”. Concomitent cu pasiunea pentru versuri viitorul preot studiază la Facultatea de Teologie din Chișinău, dar și la Academia Teologică de la Kiev pe care o absolvește în 1914. A fost perioada cea mai intensă de studiu a vieții sale.  Un apropiat mărturisea mai târziu că „Mateevici trăia ca într-o beție a cititului”. A fost etapa în care doctorul în teologie a început să traducă din literatura rusă  foarte multe cărți religioase, dar și beletristică.  A tălmăcit în dulcele grai românesc mai multe opere din Tolstoi, S.I. Nadson, G.R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Puşkin.  Concomitent cu aceasta, Mateevici a rămas credincios dragostei celei dintâi, cultura populară românească. De aceea a publicat mai multe studii în care se oglindește preocuparea inimosului teolog pentru trecutul poporului român, dar și pentru tradițiile lui multiseculare. Iată câteva titluri: „Momente ale influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești”, „Motive religioase în credințele și obiceiurile moldovenilor basarabeni”, „Bocetele funerare moldovenești”. Pe lângă  studiile  de etnografie și folclor, trudnicul basarabean a mai scris și  articole, recenzii abordând teme de istorie, teologie și filozofie, conturând-și astfel profilul unui  redutabil cărturar în devenire.

Anul 1914  aduce în viața lui Mateevici multe împliniri, dar și sfâșietoare tristeți. S-a căsătorit și apoi s-a învrednicit a primi Sfânta Taină a Preoției. În toamnă  a fost  numit profesor de limbă greacă la seminarul unde, în urmă nu mult timp el, însușii pășea sfios elev. Mâhnirile au fost și ele mari. România suferea din pricina atrocităților primei conflagrații mondiale. Neamul era urgisit, cotropit și irosit în război. Evacuări, familii despărţite, mame tânguindu-şi feciorii pieriţi în lupte, soţii văduve cu prunci în braţe căutând cu disperare ajutor, copii orfani jelindu-şi soarta crudă. Sunt imagini care  i-au marcat existența preotului Alexe. Nu a putut  sta indiferent la suferința compatrioților săi. A slujit două altare concomitent: cel al Bisericii, dar și al culturii. Profesor conștiincios părintele Alexe a adus un suflu nou în școala teologică din capitala Basarabiei. Cuvântarea ținută în fața elevilor seminariști la debutul anului școlar 1915-1916, arată  că într-adevăr valoarea nu așteaptă numărul anilor. Avea doar 27 de ani și vorbea ca un om cărunt. Înțelept și echilibrat profesorul Mateevici îndemna seminariștii să se pregătească temeinic căci vremurile sunt tulburi, iar românii au nevoie de preoți înțelepți și rugători. Dragostea pentru vers nu s-a ostoit. Părintele Alexe a continuat să așeze pe foaie dorințe și reverii neîmplinite ale românilor despărțiți atunci ca și acum de apele bătrânului Prut. Este perioada  în care revistele literare ale timpului îi publică mai multe poezii: Văd prăbușirea, Cântec de leagăn, Basarabenilor, Frunza nucului, Unora, Ţăranii,Ţara, Cântecul zorilor și altele.

Frații români luptau pentru libertate și unire. Sufletul tânărului preot și poet se mistuia. Trebuia să fie  pe câmpul de luptă lângă compatrioți.  La dorința sa a fost trimis preot pe front. A plâns cu răniții, le-a oblojit rănile trupului, cele pricinuite de nemiloasele schije și gloanțe, dar și pe cele ale sufletului pricinuite de despărțiri, de dorul de casă, dar și de idealul suprem  pentru care luptau. Erau vremuri cu adevărat grele pentru nația românească. Cine  se declara român patriot adept al marii uniri avea un curaj confundat uneori cu jertfa supremă. Părintele Alexe nu a pregetat să facă această mărturisire de mai multe ori. Bunăoară, la primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia care s-a desfăşurat la Chişinău între 25-28 mai 1917, avea să proclame într-o admirabilă  alocuțiune: „Trebuie să ştim că suntem români. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumină dreaptă… N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”.  Era sosit într-o permisie de pe front. Acolo văzuse și simțise cu adevărat dragostea românilor pentru neam și glie. Dorul după unire și după luminarea poporului român l-a urmărit toată viața. Dorea ca toată suflarea românească să cunoască și să își întoarcă privirea spre adevăratele valori ale spiritualității și culturii românești. 

Tot cu acest prilej preotul militar Alexe Mateevici a plămădit cea mai frumoasă odă închinată graiului românesc, poezia Limba noastră, care a fost citită pentru prima dată chiar de stihuitor cu prilejul amintitei întruniri a învățătorilor. Un martor ocular, Elena Alistar, directoarea Liceului Eparhial de Fete din Chişinău,  relata în anul 1923: „Auzind numele părintelui Mateevici, cunoscându-l din cele scrise de el până atunci, dar necunoscându-l personal, ne-am aţintit privirile spre uşa din care trebuia să intre. Parcă îl văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi, merge sfios spre tribuna din Sala Eparhială, de unde se ţin, de obicei, cuvântările. Când s-a arătat pe uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze, care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat, că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea-i vibra la orice cuvânt, cu intonaţia cerută. Simţeai că poetul îţi transmitea dragostea şi admiraţia nemărginită pentru limba noastră atât de bine redată în această perlă a poeziei româneşti. Scânteia pornită din sufletul poetului aprins a făcut ca multe inimi să vibreze, dar pe mulţi i-a făcut să se ruşineze. Mi-aduc aminte că, după ce a terminat poezia de recitat, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţit chiar, din care cauză şi aplauzele au început mult mai târziu, cum se întâmplă după o prea frumoasă bucată cântată de un prea mare artist”.

Nu știa preotul poet că doar peste două luni, timpul acestei lumi zbuciumate se va sfârși pentru el. Probabil capodopera operei sale literare a fost scrisă sub inspirație cerească căci în stihurile ei  și-a lăsat o fărâmă din bucuria de a fi român, dar și potopul de doruri  necoapte - unirea și unitatea fraților români.

Întors pe front Alexe Mateevici s-a îmbolnăvit de tifos. Adus la Chișinău, a ferit perdeaua acestui veac cu un vis neîmplinit. Avea 29 de ani. La scurt timp marea unire s-a înfăptuit. La ea a participat nu doar cei de pe pământ căci mulți  români mutați întru veșnicie, între care și părintele Alexe, au privit și au participat la bucuria nației române în duh.

Deși a apucat să aștearnă pe hârtie doar  vreo 43 de poezii, acolo în Cer, părintele Alexe Mateevici  nu contenește să stihuiască celeste rime, fiind pentru noi toți pildă de dăruire și jertfă pentru tot ce este sfânt și românesc.