Leon (un oarecare ofiţer - n. rea. ruse) s-a în­drăgostit, dragostea s-a dovedit a fi fără speran­ţă, şi el se chinuie. Poftim leu!!! Şi încă nu leu simplu, ci leu ofiţeresc! Altora le comandă: „La drea-a-a-pta!", iar el trage la stânga. Sieşi ar tre­bui să îşi comande: „La drea-a-a-pta!" Şi marş-marş... Ce rost are o astfel de purtare ? Da­că ar fi fost vreo nădejde, era logic să mai aştep­te, dar dacă n-are ce aştepta? Aceasta nu e dra­goste, ci o durere rea a inimii, de care se apropie vrăjmaşul şi o aţâţă. Patima orbeşte, iar vrăjmaşul bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul, şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său. Asta nu are nici o noimă. Omul tre­buie să comande inimii: „Ciocul mic, nu sufla, că te fac zob!", iar apoi să înceteze a se mai gân­di la „ea"... Să arunce cât mai departe tot ce îi aminteşte de „ea", să caute pete în soarele mândreţii „ei" si să se uite mai mult la acestea. Iată o apică destul de rece pentru răcorirea inimii, mai ales dacă lipsa de speranţe a dragostei ține de simţămintele fetei. Va trece suferinţa; o să mai vină câteodată, însă nu foarte arzătoare. Eu aveam douăzeci de ani când am trecut prin asta. Mi-am dat poruncă... şi a trecut. Au mai fost crize, dar am răbdat, fiindcă aveam în vedere un alt ţel. Bine este pentru cel ce suferă de aceas­tă boală să aibă ceva de făcut. Dacă nu are, să-şi găsească. Domnul să vă binecuvânteze pe voi toţi şi toate lucrurile voastre!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, traducere de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004, p. 8)