Diavolul îi iubeşte pe cei ce se încred în ei înşişi şi, când depistează îndreptăţire de sine, slavă deşartă şi mândrie, conlucrează cu ei, uneltind împotriva acestora. Văzând că aceştia nu au nici un fel de sprijin, diavolul încearcă, prin aceste gânduri de slavă deşartă, să îi piardă, ca unul ce a căzut el însuşi, din nesupunere şi mândrie. Cei ce se încred în voia lor proprie şi se automulţumesc cu părerile personale, nu acceptă nici o sugestie venită de la altcineva, care ar revizui sau afecta acest complex de superioritate al lor. Ei nu pot primi nici un fel de cuvânt sau gând, oricât de curat şi duhovnicesc ar fi el şi spre mântuirea lor, ci le face plăcere să audă doar cuvinte şi aprecieri care nu lovesc în orgoliul lor, ci îl alimentează şi îl sporesc. Doar acela le este prieten şi doar acela le vrea binele, care le acceptă şi le recunoaşte aceste pretenţii ale lor, sporindu-le. Ei nu-şi dau seama că astfel îşi lucrează răul şi pieirea, ci văd în aceasta sporul şi folosul lor.

Duhovnicul, prin harul şi puterea cu care este înzestrat, are capacitatea şi puterea să ne cunoască mai bine, iar atunci când sesizează conduite duhovniceşti deviate, caută să le redimensioneze. În lipsa unui astfel de îndrumător duhovnicesc, viaţa şi mântuirea noastră sunt periclitate. Oamenii fără călăuză reprezintă o pradă sigură şi uşoară pentru diavol, căci, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul, „nimic nu dă dracilor şi gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră, ca faptul de a le hrăni şi ascunde în inimă nemărturisite”.

Gândurile drăceşti sunt respinse, după cum ne învaţă Evagrie, prin trei arme. Mai întâi, ele sunt retezate de sfinţii îngeri, dacă îi chemăm cu stăruinţă în ajutor. În al doilea rând, voinţa noastră are puterea de a li se împotrivi, atunci când ea este statornicită în bine. Mai mult decât atât, însăşi firea omenească are puterea de a se opune şi de a risipi gândurile demonice, prin lucrarea faptelor celor bune. În mod opus, mărturisirea păcatelor noastre în faţa duhovnicului, spulberă toate aceste vicleşuguri diavoleşti, risipeşte şi împrăştie capcanele diavolului. „Nimic nu-i umileşte pe demoni, ne încuviinţează Cuviosul Isaia Pusnicul, şi nu întăreşte sufletul şi nu luminează mintea ca descoperirea gândurilor la duhovnic şi nimic nu împietreşte inima şi nu înnoroiază conştiinţa, ca ascunderea gândurilor.

(Nevoitor, Război în văzduhul inimii, Editura Credința strămoșească, p. 104-105)