Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său l-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat în întregime de la dulceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu, cât de milostiv este.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.92)