Din amintirile părintelui profesor Bucescu: „Asta nu-i cărămida popii, e a bisericii!”
Părintele profesor Florin Bucescu știe să descrețească frunțile celor care au prilejul să-i stea în preajmă, prin vorbe de duh și umorul sănătos ce îl caracterizează. Poate nu întâmplător e vecinul lui Ion Creangă, marele povestitor.
Părinte profesor, ce amintiri v-au rămas adânc întipărite în minte de-a lungul anilor?
Cele mai impresionante amintiri le am din timpul războiului, începând cu anul 1941, când eram un copilaș de vreo 5 ani. Acelea s-au întipărit adânc în memoria mea: atunci totul era instabil, totul era în mișcare, te temeai că acum, mâine, poimâine sau la noapte ești împușcat, ești luat, dacă nu tu, atunci ai tăi. Așa a fost toată perioada aceea. Ba erai acasă, ba te lua de-acasă.
Tot în perioada războiului, în satul Grănicești era începută construcția unei noi biserici, căci bisericuța veche, de lemn, era mititică. Și nu era un sat de calici, ci un sat de oameni gospodari. Preotul care fusese înaintea tatei turnase temelia, undeva în centrul satului. Și când a venit tata, s-a orientat și a spus: „Avem nevoie de cărămidă, pe care o vom face chiar noi”. Într-o biserică intră la cărămidă... iar ca s-o fi cumpărat, ar fi costat enorm. Oamenii nu aveau bani.
„Părinte, lasă biserica; nouă ne trebuie cărămida asta să facem un cămin cultural!”
Însă trebuiau cuptoare, lemne. Și tata avea o sesie (o bucată de pământ arabil) și o suprafață de pădure, pe care le primea atunci în Bucovina fiecare preot din fondul bisericesc. El a pus tot lemnul necesar la lucrarea aceasta. L-a cărat pe o toloacă unde era pământ bun și acolo a făcut cuptoare de lut mari pentru a face cărămizi. Mergeam și eu și participam, așa-mi mai plăcea... Cărămizile, după ce se ardeau câtva timp, le scoteam din cuptor, le lăsam să se răcească, după aceea le căram la biserică. Însă la scurt timp după terminarea acestei activități, prin 1945, veniseră niște comuniști de la Rădăuți și au întrebat: „Ce-i cu cărămida asta aici?” Noi:„Asta-i cărămida bisericii”. „E a popii?” „Nu-i a popii, e a bisericii.” Ei: „Asta ne trebuie nouă. Noi: „nu v-o dăm, duceți-vă și întrebați-l pe părintele.” Vin vreo doi la tata: „Părinte, văd că ai niște cărămidă pe acolo, ce-i cu ea?” Tata: „Dar voi nu vedeți că este temelia acolo? Pentru aceea e!” Și îi spune: „Uite ce, părinte, lasă biserica, că acum s-au schimbat vremurile, nouă ne trebuie cărămida asta să facem un cămin cultural! Vremuri noi!”
Tata, cum era afurisit, „Ce vreți, voi, mă? Vouă, dacă vă trebuie cămin cultural, duceți-vă și vă faceți cărămida cum am făcut-o și noi acolo, și după aceea să vă faceți cămin cultural. Că eu pe asta nu v-o dau, nici dacă mă luați la închisoare!”
„Cum așa, părinte? Că poți s-o pățești.” Tata: „Uite ce, voi vreți să fiți niște hoți, niște bandiți?” Și au plecat aceia, n-au mai spus nimic.
***
În noaptea Învierii din 1944, era în timpul războiului, rușii au intrat în satul Grănicești. La biserică, tata tocmai ieșise să citească Evanghelia, cînd un rus beat a intrat înăuntru, a scos pușca și a strigat pe limba lui: „Te împușc, părinte!” Atunci oamenii s-au îngrozit toți; tata s-a făcut alb la față. Dar a venit comandantul lor, i-a luat arma, l-a luat și pe el și nu l-a mai văzut nimeni niciodată. După ce a plecat, tata a continuat slujba până dimineață.
***
Pe vremea când eram mititel, oamenii țineau foarte mult la regalitate. Mi-aduc aminte o întâmplare. Era înaintea Anului Nou, în 1947. Aveam atunci 13 ani și mergeam cu uratul, împreună cu un coleg. Nu prea erau aparate de radio și țin minte că pe la miezul nopții, când noi ne întorceam acasă, am întâlnit un grup mare de oameni, vreo 20-30, îmbrăcați în sumane. Era iarnă, era frig, nu ca acum, când iernile sunt mai ușoare. Aceștia au intrat la părintele acasă, tata dormea. Au strigat la geam: „Părinte! Părinte, este nenorocire! Deschideți!”
S-a sculat tata și a deschis geamul: „Cine sunteți voi? Ce vreți, mă, vreți să mă urați? Eu mâine mă duc la biserică, am slujbă.”
Ei: „Nu, părinte. A plecat regele.” Au spus asta cu mult regret, căci știau că dacă plecase regele, intră stalinismul la putere. Și acum mă emoționează când aud aceasta. Și într-adevăr, după aceea nu a mai avut cine să țină cârma aceasta și la noi a fost un comunism dur, de forță, cel puțin la început.
***
Eram prin clasa a IV-a și vedeam că băieții mai mari mergeau la fete. Și împreună cu un coleg, Niculai, ne-am zis: „Dar de ce nu ne-am duce și noi?” Vorba ceea - deja eram școleri și aveam și noi simpatii: eu, pe una Fruzâna, Niculai - pe una Saveta. Dar nu prea erau bine clarificate lucrurile: ba iubeam eu pe Saveta, ba el pe Fruzâna. Copilării! (râde) Dacă cei mari mergeau la fete seara și mai cântau pe drum, ne pune și pe noi păcatul, nu chiar seara, că ne mai temeam. Noi stăteam în partea asta de sat, fetele în cealaltă parte de sat și trebuia să trecem o vale mare. M-am întâlnit cu Niculai și el zice: „Măi, hai să căutăm și niște flori, că așa-i frumos!” Nu mai știu de pe unde am luat noi florile, și când mergeam așa, pe drumul mare, și părinții mei au ieșit, probabil mergeau undeva, și mai să ne ajungă pe noi din urmă. Dar Niculai a observat. „Uite, mă, părintele!” S-au apropiat de noi și ne-au întrebat: „ce faceți voi, copii?” Noi: „uite, mergeam așa oleacă pe la nu-știu-cine, pe la unul, pe la altul”. Părinții: „Așa? Da... bravo! Dar cu florile ce faceți?”, și au început să râdă, iar noi am rămas tare încurcați.
***
Am mai trecut printr-un fel de aventură: intraseră rușii în sat și nu departe de noi și-au amenajat un fel de depozit care conținea printre altele arme și niște roți de mașină. Prin satul Grănicești trecea șoseaua care duce în centrul Europei (București - Mărășești - Siret), iar noi văzuserăm mașinile de război, atât la plecare, cât și la întoarcere. Tata colegului meu de școală era specialist în motoare, iar eu cu băiatul lui ne-am gândit că „tare ne-ar trebui nouă o roată de aceea, să-i ducem tatălui lui acasă”. Tatăl lui nici nu știa. Bandiți eram, nu ne învăța nimeni. Erau roți de multe feluri, mai mici, mai mari. Depozitul era păzit, dar am observat noi că la ora cutare, paznicul merge la mâncare. L-am pândit și ne-am furișat pe un drumușor, printre buruiene, că atunci erau buruiene câte vrei, și am pus mâna pe-o roată și dă-i, dă-i, dă-i. Și unde puteai s-o duci? În drum. Proști am fost, căci dacă o luam pe lângă gard... Așa că am ieșit pe drum, era vale. Atunci eu pe o parte, Niculai pe cealaltă, dă-i drumul, casa lui era aproape.(râde) Nici n-am pornit noi bine cu ea, când deoadată auzim că paznicul strigă la noi pe limba lui(el ne văzuse pe geam) „Stați pe loc! Vă împușc!” Noi ne-am întors oleacă capul și am luat-o și mai tare la fugă. El iar striga și a tras în aer. Când am auzit, am lăsat imediat roata și am luat-o la fugă, căutându-ne un loc unde să ne ascundem. Ne-am înspăimântat tare atunci.
Spre seară, fiindcă noi locuiam undeva mai sus, pe un delușor, mama îmi spune (cred c-o fi bănuit) că a văzut cum a ieșit un rusnac cu arma în mână în drum, o luat o roată de jos și a adus-o înapoi în depozit. „Cică o tras ăsta cu arma, i-o furat doi băieți o roată” (râde)
***
Motivele pentru care am fost dat afară de la doctorat au fost politice. În 1958 tata a fost pârât că a făcut organizație anti-stalală cu încă vreo doi-trei. A fost arestat și a stat în închisoare până în 1963. I-a dat apoi parohie și a slujit după aceea mai mult timp decât slujise înainte (încă 22 de ani), până o săptămână înainte de a muri. Dacă tata în închisoare dădea mâna cu ei și semna, îi dădeau drumul, nici nu-l arestau. La procesul lui, comuniștii îi strigau: „Mă banditule, tu ai vândut țara și ai făcut serviciile imperialismului străin. Nu ai susținut colectivizarea agriculturii, ești dușman al poporului, nu iubești poporul, ești un criminal.”
„E o datorie morală să cunoaștem suferința din perioada comunismului”
Tata, mic de statură, dar foarte categoric și credincios, le răspundea: „Mă, eu, în viața mea, nu am servit decât unui singur Dumnezeu, Iisus Hristos. Pe altcineva nu am servit, nici pe americani, nici pe ruși, nici pe nimeni. Român am fost și român rămân. N-am știut altceva.”
Ei continuau: „Cum vorbești, mă banditule? Tu nu știi că putem să te împușcăm?”Dar tata le-a răspuns ca Mântuitorul: „Dacă nu v-ar fi dat Dumnezeu puterea, n-ați fi fost nimic, n-ați putea să faceți nimic.”
La noi au fost și multe jertfe care au susținut continuitatea credinței și este o datorie morală să aducem la cunoștința oamenilor de astăzi toată această suferință din perioada comunismului , câte trebuia un om să facă ca să intre într-un serviciu, la o școală, sau ca să se mențină într-o școală, cât a suferit preoțimea, țăranii, muncitorii, și nu doar pentru motive religioase. Asta ar trebui să se arate: ce au făcut pentru ca în momentul de față să fie frumos și bine.
