Bucuria, nimicirea întristării

Dar Avva Apollo folosea o apoftegmă pe care o repeta de multe ori pustnicilor : „Nu trebuie să te întristezi pentru mântuire, având a moșteni împărăția cerurilor”[1]. Cum este cu putință să fii supărat, de vreme ce crezi că Dumnezeu ți-a pregătit Împărăția cerurilor?

Se întristează, zice, păgânii, plâng iudeii, se tânguiesc păcătoșii, iar drepții se vor bucura”[2]. Se întristează închinătorii la idoli, fiindcă trăiesc în minciună. Iudeii, fiindcă sunt sub lege, sub blestemul legii[3], adică nu au nici o nădejde, și păcătoșii, fiindcă trăiesc în păcat și nu se pocăiesc. Aceștia de silă plâng, fiindcă întreaga lor viață este un blestem. Drepții însă se bucură.

„Drepții însă se vor bucura, iar cei ce cugetă cele pământești, de cele pământești se bucură, dar noi, cei ce ne-am învrednicit de o așa de mare nădejde, cum nu ne vom bucura pururea?”[4] Cum așadar, nu ne vom bucura noi? La urma urmei, fie că te bucuri pentru cele pământești, dacă ești un fals creștin, fie pentru cele duhovnicești, viața ta poate să fie o bucurie. Nici un motiv nu îl îndreptățește pe monah să se mâhnească. Nu numai monahul, ci și fiecare creștin, chiar și acela care este în cele mai mari greutăți, ba încă și cel ce trăiește în cel mai mare păcat, desigur, în măsura în care face tot posibilul să iasă din el.

Așadar, partea creștinului este să fie bucuros, să scoată din orice un prilej de bucurie, din răutatea celuilalt, din calomnie, din necaz – ce înseamnă necaz? ceva ce suferi, ceva ce rabzi, ceva ce nu te aștepți să ți se întâmple –, din eșec, din succes, din cele materiale, din cele sufletești, din cele duhovnicești, din toate să scoți bucurie!