- Noi, părinte, i-a spus cineva, mâncăm şi bem mult, dormim destul, dar puterile noastre sunt măsurate.

- Dacă nu-i daţi trupului tot ceea ce are nevoie, încă şi mai mult veţi slăbi, a răspuns părintele Leontie. Cuviosul Paisie cel Mare a văzut odată pe un frate care, după două zile de post, era istovit cu desăvârşire; atât de slăbit ce era, încât nu se putea ridica de la pământ. Sfântul s-a mirat deoarece el însuşi petrecuse 60 de zile fără să mănânce nimic şi , cu toate acestea, nu-şi pierduse puterile. Atunci i s-a arătat Domnul şi i-a zis:

- Nu gândi astfel; tu ai postit cu harul meu, pe când acesta cu puterea lui şi cu mare greutate.

- Şi ce fel de laudă va primi? a continuat Paisie.

- La fel cu a ta! a răspuns Domnul.

Şi aici, în schit, a continuat stareţul, există monahi care postesc două şi trei zile, chiar şi o săptămână, dar aceasta se întâmplă cu ajutorul harului!

Dacă vrei, zice Marele Antonie, să cercetezi pe cineva care este renumit dacă este într-adevăr om duhovnicesc, necinsteşte-l şi smereşte-l. În caz că va răbda, cu adevărat este desăvârşit; dacă nu, nu are nimic duhovnicesc. Când cineva te smereşte şi tu nu-ţi pierzi dragostea către el, atunci eşti pe calea lui Dumnezeu.

Stareţul, când din cauza vreunei nevoi trebuie să meargă la schit, la mănăstire sau altundeva, înainte de a pleca din chilie făcea câteva metanii în faţa icoanei Maicii Domnului, pentru a fi în stare să rabde fără tulburare toate câte i s-ar putea întâmpla. Zicea, chiar, că fără pregătirea potrivită călugărul nu trebuie să iasă din chilia sa.

El însuşi a mers odată la Caries, la un cunoscut de-al său bulgar, care l-a primit cu dragoste; nu avea însă timp să rămână îndată cu el şi l-a rugat să se odihnească la arhondaric, până ce el îşi va rândui toate treburile. Stareţul a intrat, rugându-se, în arhondaric, a făcut plecăciune după obicei şi a zis:

- Binecuvântaţi!

În acea clipă se găsea înăuntru un monah care deodată a început să-l atace cu cuvinte urâte (ocărî).  Surprins, vizitatorul izbutea numai să se repete:

- Aşa este, părinte, aşa este, adevărat zici.

Călugărul a plecat să caute un băţ şi, negăsind în întreg arhondaricul nimic de felul acesta, a ieşit a afară. Stareţul a rămas aşteptându-l şi, suspinând către icoana Micii Domnului, zicea întru sine: „Iată, Leontie, arată acum pentru ce lucru te-ai pregătit!”. Credinţa sa în Născătoarea de Dumnezeu nu l-a părăsit. Nădăjduia că Ea îi va da atâta putere, încât nu se va termina răbdarea să înainte de a se opri celălalt să-l lovească.

Şi atunci, iată, a intrat alergând, monahul cel înfuriat. Stareţul aştepta ca acesta să se năpustească asupra sa, dar acela a căzut la picioarele şale şi-l rugă să-l ierte. Un oarecare vlah, care semăna cu părintele Leontie, îl necăjise, şi socotise că acela este. Când însă alergase jos pentru băţ, s-a întâlnit cu stăpânul casei care l-a întrebat despre duhovnicul Leontie; atunci şi-a dat seama de greşeala să şi s-a întors în grabă să ceară iertare. Stareţul cel fără de răutate, văzând smerenia şi zdrobirea sa, a zis:

- Dumnezeu să te ierte! Fă numai un mic canon, 100 de metanii la Maica Domnului.

Îndată ce acela a început să se închine, stareţul a văzut pocăinţa sa sinceră şi l-a oprit, zicând:

- În regulă, ajunge!

(Antonie Ieromonahul, Cuvioşi Părinţi Athoniţi ai veacului al nouăsprezecelea, Sfânta Mănăstire Nera, Editura Christiana)