De multe ori pierdem toată osteneala noastră şi toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea şi limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând şi toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Şi Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă. Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă.

Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel şi mintea. Dar vrăjmaşul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele şi limba cu cuvinte rele. Şi atunci omul devine unealta vrăjmaşului, că şi gândurile lui sunt spurcate, şi limba şi cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă.

O femeie păcătoasă şi-a pus îndreptare la o mărturisire şi a început să ducă o viaţă sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat cum femeia aceea şi-a schimbat viaţa. Înainte o ştiau toţi. Îi murise soţul, iar copiii îi avea pe toţi căsătoriţi. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea şi milostenie multă şi post ţinea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: „Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărţi; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare”.

Era primăvară, când se arau grădinile şi ogoarele. Duhovnicul îi zice: „Uite ce este, mătuşă, nici eu nu-ţi dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtăşeşti până nu vei face canonul acesta”. „Care?” Duhovnicul avea un butoi mare cu sămânţă de scai. Ştiţi cum e sămânţa de scai, ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătuşii un pumn bun de sămânţă de scai şi i-a zis: „Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă, şi pe-o brazdă şi pe alta”.

Şi a semănat scaiul. Au crescut păpuşoii, dar au ieşit şi scaii. La prăşit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toţi. Cănd a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreba — duhovnicul: „Ai semănat scaii?” „Da”. „Ţi-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ţi-am dat să semeni scai. Du-te şi-mi adu acum înapoi toate seminţele acelea pe care le-ai semănat”. „Vai de mine, părinte, zice, eu am prăşit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sămânţă, a venit vântul şi a dus-o la megieşi, pe câmp. S-a umplut lumea de scai”. Zice preotul: „Nu-ţi dau împărtăşanie, până nu-mi aduci sămânţa înapoi". „Imposibil, părinte. S-a dus sămânţa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmulţit... ”.

Vezi? Aşa sunt şi cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sămânţă, au prins rădăcină şi s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sămânţă de scai. După cum nu poţi aduna sămânţa înapoi, după ce-ai semănat-o — la vreun an de zile, după ce s-a umplut  câmpia de scai -, aşa nu putem să adunăm răutatea şi păcatul pe care le-am semănat noi  prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon: Cine nu păzeşte gura şi limba sa, nu se poate mântui.

Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muţi. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu şi ceea ce este de trebuinţă. Deci  când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, şi îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!

(Ne vorbeşte Părintele Cleopa, Vol. X, Editura Episcopiei Romanului, 2000, pp. 112-114)