„Nu înceta să te pocăieşti, străduindu-te din toate puterile, şi nu te înfricoşa de suferinţa care însoţeşte pocăinţa, pentru a nu fi osândit de sterpăciune şi pentru a nu auzi cuvintele: «Luaţi deci de la el talantul» (Matei 25, 28). Fără suferinţă şi fără nevoinţă stârnitoare, nu va putea rodi nici o luptă de îndreptare a sufletului - fie ea fizică sau psihică: «Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea» (Matei 11, 12). Mulţi au lucrat şi continuă să lucreze fără zdrobirea inimii şi astfel, fugind de aceasta, au rămas străini de curăţie şi de comuniunea cu Duhul Sfânt.

„Celui care îşi lucrează ogorul duhovnicesc cu nepăsare i se va părea că face eforturi deosebite, dar, neîndurând nici o suferinţă, nu va culege nici roadele aşteptate. Aşa cum ne învaţă Psalmistul, dacă şalele nu ni se zdrobesc de nevoinţe, dacă nu simţim chinurile frângerii întru smerenie, dacă nu ne înfrânăm cu postul trupului şi al duhului şi dacă nu suntem cuprinşi de «dureri ca ale celei ce naşte» (Psalm 47, 6), nu vom reuşi să odrăslim duhul mântuirii în ţarina inimii noastre, căci scris este: «Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu» (Fapte 14, 22)" (Sf. Teofan Zăvorâtul, Arta rugăciunii (orig. engl.), p. 117). (...)

Sfântul Teofan Zăvorâtul descrie în chip grăitor această rană care provoacă o durere metafizică: „Îndreaptă-ţi gândul spre inimă, nu spre minte, şi păstrează-te astfel nu numai atunci când stai la rugăciune, ci tot timpul. Străduieşte-te să dobândeşti străpungerea cu durere a inimii; silindu-te neîncetat, vei realiza acest lucru. Nu e nimic uimitor în aceasta. Apariţia ei (a străpungerii inimii), deşi este neîndoielnic o durere, nu seamănă cu o rană obişnuită, întrucât nu este o rană trupească, nici o durere trupească - căci altfel am deznădăjdui, simţind că viaţa ne este pusă în pericol. Este o rană care izvorăşte din preaminunata dragoste a sufletului care se pocăieşte, aceeaşi dragoste de care a fost cuprins fiul risipitor atunci când s-a aflat în braţele Tatălui ceresc. Este o suferinţă răscumpărătoare, de o nespusă dulceaţă, o răpire de negrăit, o împreunare de nezdruncinat cu Dumnezeu, însoţită de dorinţa de a ieşi din această lume, şi o întrevorbire plină de iubire cu El. Această durere te va ajuta să-ţi aduni toate puterile inimii pentru a o pune în lucrare iubitoare, iar Dumnezeu, văzând strădania ta, îţi va da ceea ce cauţi. Apoi, în inima ta se vor ivi unele schimbări, şi vei fi cuprins de tainice stări dumnezeieşti".

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 207-209)