Doar că trecerea de la deznădejdea în care ne aruncă păcatul la Bucuria cea Mare adusă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om se face prin moarte: moartea păcatului şi a plăcerii în care ne înglodează. Şi mulţi se tem de această moarte şi nu cred că sufletul care se uneşte cu harul prin lepădarea de păcat, în felul în care ne învaţă şi ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăieşte o adevărată înviere.

Domnul a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi, iată, este! Vine cu noi pretutindeni, ne aşteaptă oricât de mult am ocoli şi rătăci, ne susţine şi ne luminează chiar şi în nebuniile pe care le socotim în alergarea după plăceri şi fericiri străine ca să ne fie aproape la ceas de durere, când toţi şi toate ne părăsesc sau se întorc împotriva noastră. Să fie aproape ca, de vom voi, să ne spele, să ne panseze rănile, să ne vindece şi să ne dea veşmântul bucuriei Sale!

Domnul aude orice suspin şi vine degrabă la oricine Îl cheamă. Cei ce nu-I văd încă prezenţa şi nu-I simt încă mângâierea, sunt cei ce nu se îndură să-şi vină în sine şi să se întoarcă în casa Tatălui şi se supără pe Dumnezeu că nu-l convinge pe stăpânul porcilor din parabolă să le astâmpere foamea de bucurie cu acele amărâte de roşcove.

Dar rugăciunea permanentă, gândul permanent la Dumnezeu, face ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru şi să transforme toate cu prezenţa Lui! Şi când nu o vom simţi, vom şti că El e acolo, aşa cum soarele e acolo, dincolo de nori, când e vremea rea! Atunci vom purta tristeţea sau durerea ca pe o chemare la şi mai intensă rugăciune.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 38-39)