Patriarhul Teoctist – preţuind semenii şi darurile lor

Părinţii lui Teodor, îngrijoraţi de dispariţia fiului lor, au luat informaţii de la ceilalţi copii şi s-au dus la Mănăstirea Vorona, unde l-au găsit pe Teodor în biserica mănăstirii, la rugăciune alături de prietenul lui, Dumitru. După multe lămuriri şi rugăminţi, părinţii Arăpaşu au reuşit să-l determine pe fiul lor să meargă acasă. Dar chemarea harului nu l-a lăsat pe Teodor mult în casa părintească – după câteva zile, a fugit din nou la mănăstire, unde îl aştepta cu ardoare prietenul lui, Dumitru. Acum ştiau părinţii lui Teodor unde-l pot găsi pe fiul lor şi, din nou, au plecat la Mănăstirea Vorona. Dar, de data aceasta, s-au întors acasă fără Teodor, care nu s-a lăsat înduplecat – şi atunci Gheorghe şi Marghioala au înţeles că fiul lor are chemare de la Dumnezeu să meargă pe drumul credinţei.

Pe malul râului Sihla, care trece prin satele Stăuceni şi Tocileni din judeţul Botoşani, există o pajişte, un islaz, unde gospodarii din cele două sate duceau vitele la păscut. La acest loc, în fiecare dimineaţă, Gheorghe şi Marghioala Arăpaşu îşi duceau vitele la păscut şi-l lăsau pe fiul lor, Teodor, să le păzească.

Tânărul Teodor, ager la minte şi frumos la chip, avea mulţi prieteni printre copiii care păşteau vitele. Între copiii aceştia se afla şi tânărul Dumitru Moraru din satul Stăuceni, care mergea adeseori cu părinţii lui la Mănăstirea Vorona, din judeţul Botoşani. Acesta era mai mare cu doi ani decât Teodor, care avea atunci numai 13 ani. Tânărul Dumitru Moraru i-a povestit lui Teodor cum este la mănăstire, cât de frumos se roagă călugării, cum fac ascultare la toate treburile gospodăreşti şi cum servesc masa la trapeză. Pe Teodor mult l-au impresionat toate acestea şi, într-o dimineaţă de duminică, Dumitru şi Teodor au lăsat vitele în paza celorlalţi copii, iar ei au plecat la Mănăstirea Vorona. Părinţii lui Teodor, îngrijoraţi de dispariţia fiului lor, au luat informaţii de la ceilalţi copii şi s-au dus la Mănăstirea Vorona, unde l-au găsit pe Teodor în biserica mănăstirii, la rugăciune alături de prietenul lui, Dumitru. După multe lămuriri şi rugăminţi, părinţii Arăpaşu au reuşit să-l determine pe fiul lor să meargă acasă. Dar chemarea harului nu l-a lăsat pe Teodor mult în casa părintească – după câteva zile, a fugit din nou la mănăstire, unde îl aştepta cu ardoare prietenul lui, Dumitru. Acum ştiau părinţii lui Teodor unde-l pot găsi pe fiul lor şi, din nou, au plecat la Mănăstirea Vorona. Dar, de data aceasta, s-au întors acasă fără Teodor, care nu s-a lăsat înduplecat – şi atunci Gheorghe şi Marghioala au înţeles că fiul lor are chemare de la Dumnezeu să meargă pe drumul credinţei.

Cum distanţa dintre Tocileni şi Mănăstirea Vorona este de 25 de km, părinţii Arăpaşu, cu fraţii şi surorile lui Teodor, adesea mergeau să-l vadă şi să se bucure de sporirea lui în cele spirituale. Părintele Iacob, stareţul de pe vremea aceea, dar şi ceilalţi vieţuitori ai mănăstirii, întotdeauna aveau cuvinte de apreciere, atât despre Dumitru, cât mai ales despre Teodor care, în mod fericit, s-au acomodat repede cu viaţa de mănăstire. Munca, ascultarea şi rugăciunea lor, conjugate cu dorinţa de cunoaştere a Sfintelor Scripturi n-au întârziat să determine conducerea mănăstirii să îi călugărească pe cei doi. Nu după multă vreme, au fost trimişi la Seminarul Teologic din Mănăstirea Cernica - Bucureşti şi, dovedindu-se râvnitori la învăţătură, au urmat şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde l-au cunoscut pe monahul Benedict Ghiuş, cu care au legat o frumoasă prietenie.

La tunderea în monahism, Dumitru a primit numele de Dosoftei, iar Teodor numele de Teoctist. Nu în mod întâmplător leg aceste două nume, ci dintr-o raţiune bine justificată, şi anume: amândoi au fost din aceeaşi comună, ambii au hotărât şi au mers la mănăstire, ambii s-au îmbărbătat şi s-au ajutat pe acest drum, au fost călugăriţi în aceeaşi zi, amândoi au urmat cursurile Seminarului de la Cernica şi, apoi, Facultatea de Teologie din Bucureşti. […]

Teoctist, dornic să fie cât mai aproape de părinţii, fraţii şi surorile lui de la Tocileni, a solicitat să fie transferat la Iaşi, ca slujitor la Catedrala Mitropolitană. Aici se înscrie la Facultatea de Filosofie, pe care o frecventează şi obţine rezultate excepţionale. Mult apreciat ca slujitor cu vocaţie aleasă şi cu o comportare ireproşabilă, a fost propus şi i s-a acordat rangul de arhimandrit. În această calitate, a fost delegat de către IPS Mitropolit Iustinian Marina să fie în fruntea unui sobor de preoţi şi să însoţească racla Sfintei Cuvioase Parascheva în pelerinaj prin Mitropolia Moldovei, ca să înalţe rugăciuni pentru tămăduirea rănilor produse de al doilea război mondial şi după seceta din anii 1945-1946. […]

Avea o deosebită preţuire pentru oamenii de pe meleagurile Sale, îi sălta inima de bucurie atunci când cineva dintre cei cunoscuţi lui veneau să-i solicite vreun ajutor. De altfel, el însuşi mărturiseşte în cartea sa, „Pe treptele slujirii creştine”, când spune: „Din fragedă copilărie port candela aprinsă, iubirea pentru aceste locuri şi preţuire pentru fiii lor harnici, închinători până la desăvârşire în dreapta credinţă şi adânc înrădăcinaţi în acest pământ strămoşesc. Din visteria părinţilor mei plugari am dobândit credinţa cea adevărată, dragostea de ţară, de muncă şi m-am deprins, încă din casa părintească, să preţuiesc semenii şi darurile lor”. […]

Avea o memorie de invidiat, cunoştea pe fiecare preot cum îl cheamă, de la ce parohie este, care-i sunt calităţile şi defectele. Într-o clipire, ştia cine lipseşte de la rugăciune sau de la şedinţe. Ţinea mult la ţinuta preotului, la curăţenia sa, aprecia foarte mult felul de adresare şi de vorbire. […]

Fiind omul rugăciunii, recomanda şi aprecia mult preotul care se roagă, care nu neglija Biserica şi slujbele solicitate de credincioşi. Avea un cult pentru oamenii evlavioşi şi temători de Dumnezeu. […] Era foarte minuţios, nu trecea uşor peste problemele majore, insista să găsească soluţiile care să rezolve situaţia în modul cel mai fericit cu putinţă. Cu bogata sa experienţă, întotdeauna aplica cele mai sănătoase şi rezonabile soluţii.

Chemat şi înzestrat de Dumnezeu cu cele mai alese virtuţi: bunătate, înţelepciune, curaj, răbdare, blândeţe, preţuirea muncii şi a omului, recunoaşterea valorilor spirituale, stăruinţa în rugăciune şi împărtăşirea harului dumnezeiesc fără zgârcenie, păstrarea chipului dumnezeiesc până la etatea de 92 de ani, ca şi multe alte atribute care i-au împodobit atât de frumos viaţa Ierarhului Teoctist, toate acestea îl înscriu, cu toată vrednicia, în galeria celor mai aleşi dintre Arhipăstorii Bisericii Ortodoxe Române, dacă ţinem seama şi de perioada dificilă şi grea pentru Biserica în care s-a desfăşurat toată activitatea sa.

(Fragment din „Preţuind semenii şi darurile lor” - Pr. Teodor Irimia, publicat în volumul Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei și Sucevei, Editura Doxologia, Iași, 2010)

Ultimele din categorie