Doi călugări oarecare mergeau din pustie în cetatea Tarsului, pentru o trebuință, și au intrat într-o casă de străini, ca să se odihnească acolo o noapte. Iar, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au aflat acolo trei tineri, care aveau cu ei o desfrânată ; și tulburându-se au șezut, însă unul din frați, scotându-și din traistă Evanghelia a început a citi. Iar desfrânata, dacă a văzut pe bătrân citind, a lăsat pe tineri și, venind, a stat aproape de bătrân. Iar bătrânul, împingând-o pe ea, a zis: "Mare pacoste îmi ești. O, ceea ce ești patimașă fără de rușine, cum nu te-ai sfiit a veni aici și a sta aproape de noi?" Iar ea a răspuns, zicând: "Nu, părinte, nu te scârbi de mine, măcar că sunt plină de tot felul de păcate. Că și pe desfrânata ceea ce a venit de demult, Stăpânul, Domnul Dumnezeul tuturor, nu a lepădat-o". Iar bătrânul a zis către dânsa: "Dar desfrânata aceea nu s-a mai întors de la Hristos, la păcate". Iar ea a zis bătrânului: "Nădăjduiesc și eu spre Fiul lui Dumnezeu celui viu, ca, din ceasul acesta, și eu nu mă voi mai întoarce la păcate, dacă mă vei povățui pe mine, la calea pocainței". Iar ei i-au făgăduit, zicându-i : "Te vei mântui, de ne vei asculta pe noi". Deci ea, lăsând pe tinerii aceia și toate câștigurile sale, a mers după acei bătrâni.

Și au dus-o în mănăstirea de fecioare și au tuns-o în cinul călugaresc și, dând-o egumenei, s-au dus. Iar ea, în pocăință petrecând până la bătrânete, multă înțelepciune a câștigat și, minuni făcând, s-a odihnit cu pace. Și era numele ei Maria.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunaveștire, p. 72)