„Cronica anonimă”, tradusă de Alexandru Amiras și „Cronica Ghiculeștilor” ne relatează că, în anii '20 ai secolului al XVIII-lea, biserica zidită de hatmanul Balica era cu totul stricată. Dorind să o ridice în starea altor mănăstiri mari, începând din 1729, domnitorul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica, ale cărui domnii s-au succedat cu mici întreruperi între anii 1726 şi 1748 a refăcut ansamblul ruinat al Mănăstirii Balicăi, extinzând și reparând biserica, acoperind-o din nou, zugrăvind-o pe interior și înzestrând-o cu obiectele de cult trebuincioase. I-a adăugat mai apoi un pridvor şi a împrejmuit-o cu ziduri de piatră. De pe timpul acestuia datează şi construcţia turnului-clopotniță de deasupra porții şi a casei domnești din incintă.

Pentru a pune în valoare toate aceste construcţii, era nevoie de un mediu ambiant mai deosebit. De aceea, domnitorul Grigore al II-lea Ghica a adus meșteri care au amenajat o grădină cu fel de fel de flori și fântâni arteziene la nord de zidurile mănăstirii. În valea de sub dealul Cetățuia, în spatele mănăstirii, exista şi un lac artificial în care se aduna apa pârâului Nicolina şi pe care se puteau plimba bărci și caiace. Cronica lui Ion Neculce consemnează acest lucru:

Numele mănăstirii – pus în legătură cu pitorescul de basm al locului

„Iară în al treilea an a domniei lui Grigore-Vodă s-au făcut de cătră toate părțile bună pace. Și s-au apucat di-au acoperit mănăstirea Balica cu oale și au tencuit-o pre dinafară și au făcutu-i și tindă, și au zugrăvit-o peste tot pri dinlontru, și zid împregiur, și clopotniță, și curți de piatră. Și au îndzăstrat-o cu toate, cu veșminte, cu odoară și cu bucate, și cu robi și moșii și vii, ca pre o mănăstire deplin. Așijderea au mai făcut curți scumpe și hălășteu cu iaz la Frumoasa, să fie de primblare domnilor.”

Biserica a fost reconstruită de domnitor în stilul Renașterii, impresionându-i pe contemporanii săi, care au supranumit-o „Frumoasa”. Denumirea apare pentru prima dată într-o însemnare grecească din 1723 de pe o Evanghelie a acesteia, găsită în București și răscumpărată de către protosinghelul Silvestru. La acest fapt s-a adăugat, desigur, nu doar cadrul natural al bisericii, ci și construcțiile realizate de acest domnitor. Totodată, numele mănăstirii trebuie pus în legătură cu pitorescul de basm al locului unde se înălțau biserica și curțile domnești. Iazul, care întregea spledoarea decorului natural, făcea din Mănăstirea Frumoasa o mică cetate pe insulă. M. Drăghici, în „Istoria Moldovei”, îl descrie: „Apa trecea de la un havuz la altul pe nişte pietre şi-n felul acesta curgea în toată grădina. Aşa ceva nici un domn nu făcuse şi nici nu găseşte cineva cuvinte ca să laude îndeajuns frumuseţea caselor, de aceea, pe drept cuvânt această grădină a fost numită, în limba moldovenească – Frumoasa”. Un motiv în plus ca domnitorul să vină aici pentru a servi masa împreună cu boierii săi.