Domnul iubeşte sufletul curajos, pentru că el îşi pune cu tărie nădejdea în Domnul. Trebuie să-l imităm pe Adam în pocăinţă şi în răbdare. Trebuie să-i iubim pe păstori şi să avem evlavie faţă de ei. Dacă nu vedem prin ce har al Sfântului Duh au ajuns ei păstori, e pentru mândria noastră şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii.

Sufletului care se căieşte Domnul îi dă, pentru pocăinţă, darul Duhului Sfânt. Sufletul Îl iubeşte pe Dumnezeu şi nimeni nu-l va putea smulge din această iubire. Domnul vrea să-L iubim şi, din iubire pentru El, să ne smerim. Domnul vrea să i ne rugăm simplu ca un copil mamei sale (cf. Psalm 131, 2). Dacă suntem mândri, trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenie şi Domnul va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să ştim ceea ce se întâmplă în cer şi cum trăiesc fraţii noştri care au fost înainte de noi şi au bine-plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi iubirea lor. Domnul a arătat raiul sfinţilor smeriţi.

Împărăţia lui Dumnezeu e în noi (cf. Luca 17, 21). Trebuie să cercetăm dacă nu cumva păcatul e viu în noi. Când părintele duhovnicesc spune un cuvânt, păcatul este ars în suflet şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă apoi sufletul face pocăinţă, atunci Domnul îi dă să cunoască bucuria şi veselia în Dumnezeu. Atunci va fi în noi împărăţia lui Dumnezeu.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 213)