În orice vreme Domnul se află aproape spre ajutorul sfinţilor Săi, dar El nu-și arată puterea Sa oricând în chip vădit în vreo faptă oarecare şi în vreun semn simţit, ca să nu ne înnebunească ajutorul dat şi să ne pregătească vreo vătămare. Și aceasta o face, purtând grijă de sfinţii Săi, voind adică să le arate că nici o clipă nu sunt lipsiţi de grija ascunsă a Lui.

Dar îi lasă în tot lucrul să lupte după puterea lor şi să se ostenească în rugăciune. Însă în lucrul care îi biruieşte pe ei pentru greutatea lui şi pentru că au slăbit şi au fost părăsiţi de El, şi pentru că firea lor nu e pe măsura lui, lucrează El însuşi după mărimea puterii Sale, spre folosul lor şi îi ajută precum El însuşi ştie. Și îi întăreşte, după putinţă, până ce iau putere împotriva necazului lor.

Căci îi ajută, prin cunoştinţa dăruită lor, să desfacă multa împletire a necazului şi-i trezeşte, prin înţelegerea lui, la preamărirea Lui care le e de folos în amândouă felurile. Iar de e nevoie să fie arătată fapta şi lucrul, o face aceasta neapărat. Dar felurile Lui de lucrare sunt prea înţelepte şi le săvârşeşte când au nevoie şi sunt strâmtorări şi nu oricum ar fi.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, cuvântul XXXVI, în Filocalia, vol. X, p. 198)