Și-l aducea pe Moș Crăciun cu sacul plin de bunătăți… Și ne mai aducea și Pomul de Crăciun, care nu era ca restul pomilor, ci altfel: cu lumânări și cu bombonele în sclipici colorat, și cu globulețe și ghirlande, iar sub poala lui, multe, multe cadouri. Și mai așteptam noi (și toata lumea, cred!) Crăciunul și pentru altceva: pentru nopțile lui sfinte, când toată zarea răsuna de colinde duioase ce slăvesc Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos pe fond de clinchete de zurgălăi, pentru aromele de sărmăluțe și cozonaci de la fiecare casă, pentru zăpada dalbă și pufoasă, în care ne încercam cu bucurie cizmulițele ori ghetuțele noi de Crăciun și pentru multe, multe alte lucruri. Sunt, cred, destule motive, chiar și cele specificate aici, pentru a motiva dorul de fiecare Crăciun, pentru orice muritor ce crede în miracolul creștin.            

De micuți mama ne învăța colinde, și pe mine, și pe frate-meu. Gata învățate, le repetam în fiecare an, cu câteva zile, chiar săptămâni, înainte de Crăciun, pentru că in timpul anului se mai întâmpla să le uităm. Și nu era voie, căci în mult așteptata noapte de Crăciun aveam mare nevoie de ele. Cu alți copii de seama noastră (pentru că toți copiii știau colinde), umblam “la colindat”. În tot satul! Ne ceream întâi voie de la gazdă: “Jupâne gazdă, primiti colinda?” și dacă primeam încuviințare, ne orânduiam frumos la geamul acestuia și colindam o colindă, chiar două, depinde cine era gazda. Dacă ne era rudă, vecin sau prieten, îl “onoram” cu mai multe colinde. Apoi, fie că stăpânul casei ieșea afară la noi și ne “plătea” colinda cu mere, nuci, colăcei, unii chiar cu bănuți, fie ne invita în casă și ne “ospăta” cu bunătăți de Crăciun: bombonele, cozonac, prajituri, must, chiar vin, după ce-am mai crescut, povesteam un pic pâna când ne încălzeam, uram gazdelor “Crăciun fericit!” și ne continuam drumul.            

Asta se întâmpla până eram mai mici, așa, până prin clasa I, a II-a. Dacă până la această vârstă, 7-8 ani, grupurile noastre erau mixte: fetițe și băieți, dupa aceea noi, fetele trebuia să ne retragem, iar băieții pregăteau ceea ce se numeste teatru popular de iarnă: Stele, Irozi, Viflaime, capre, turci. Așa se obișnuia, cel puțin la noi, în Sălaj. Cu toate acestea puteau umbla numai băieți, până la vârsta de 14-15 ani. Apoi, de la această vârstă, se organizau în ceea ce numeam “corindătorii cei mari”, umblau cu colindul, însoțiți de muzicanți, în special pe la casele cu fete feciorițe, ce urmau să se mărite într-un an, doi. Erau foarte bine primiți, intrau în casă, colindau colinda fetei “Asta-i fata cea frumoasă” și încă o colindă, două, serveau mâncare si băutură și le jucau pe fetele gazdei, în acompaniamentul muzicanților. Fetele se pregăteau din timp pentru acest moment al primirii lor. Era foarte frumos și-mi amintesc cu drag de acele vremuri. Casa noastră era mai mică, nu încăpeam toți (feciorii erau mulți, peste 20) și trebuia să ieșim afară să jucăm.  Și atunci chiar că nu se mai grăbea nimeni.                    

Măști, “urși”, noi nu aveam, doar “turcă“ și “capră“, mai târziu. Și mai aveam ceva, deosebit: jocul “Călușerilor”, un joc foarte frumos, vesel, dar și comic. Îl jucau tinerii, cam de vârsta liceului, îmbrăcați obligatoriu în costumul popular local: cămeșă de bumbac albă, cu lucrătură populară la gât, piept și mâneci, pieptar, pantaloni negri sau de-un verde închis, din stofă (auzisem că inițial au fost din “pănură” (stofă de lână, țesută acasă în război), cizme de ”bocs”(piele) și clop cu struț. Acest joc al călușarilor nu e cel oltenesc sau din alte zone ale țării, e unul autentic locului, cu puține asemănări cu suratele lui. Sătenii țineau și țin și astăzi mult la el, de aceea îl perpetuează. Și costumele feciorești, la fel ca cele ale fetelor, cu poale și spăcel din pânză fină de casă, cu zadie din stofă neagră sau verde, cu motive populare și pieptare, cu cunună împănată pe cap, sunt păstrate cu mare grijă în lăzile de zestre, de nu, în dulapuri.                 

Cam acestea erau datinile din noaptea sfăntă de Crăciun, care, la sate, se păstrează în mare parte și astăzi. La care se adăugau, bineînțeles, zecile de grupuri de colindători (cete), de la cei mici, cum menționam la început și între care mă integram și eu, până la cei mai bătrâni, rude, prieteni, vecini. Nu se prea dormea într-o asemenea noapte, ușa creștinului era tot timpul deschisă și masa întinsă.                       

Sigur toate acestea erau frumoase, aveau farmecul și magia lor aparte, dar esența sărbătorii era pe deplin evidențiată în slujbele de la biserică din aceste zile sfinte ale Crăciunului, începând cu Sfânta Liturghie și încheind cu slujba Vecerniei. Se sărbătorea de toată suflarea venirea pe lume a Pruncului Iisus într-o peșteră binecuvântată din cetatea Vitleemului, bucuria întregii firi pentru acest eveniment prin participare directă: steaua călătoare, îngerii cântând imnuri de slavă, panica lui Irod la auzirea veștii, prezența magilor cu daruri la micul Iisus și hotărârea acestora de-a-l ocoli pe Irod, intuindu-i mârșavul gând. Biserica, înainte de orice, era (și este) locul înțelegerii și trăirii aievea a miracolului nașterii Mântuitorului nostru. Cuvintele de învățătură ale preoților au această temă, în toate zilele de Crăciun, bisericile sunt arhipline, gătite de sărbătoare, aidoma tuturor celor prezenți. Atmosfera este însuflețită și de concertele de colinzi care încheie ritualul.                          

Un aspect important al acestei sfinte sărbători, pe care vreau să-l mai punctez în aceste rânduri, este cel al mesei familiei reîntregite, la casa părintească, în zilele de Crăciun. Este un obicei moștenit la noi, din moși- strămoși și poate nu numai la noi. Nu știu. Copiii își revăd părinții și se bucură împreună de revedere, de realizări, mulțumind Domnului pentru toate și rugându-l să-i păzească în continuare de cele rele, să le dea sănătate și să-i ajute să se mai poată întâlni și sărbători împreună.                    

Ca o concluzie la cele scrise de mine, subliniez că toate acestea: educația mamei în anii copilăriei, biserica prin participarea la sfintele slujbe, pregătirea pentru marile sărbatori creștine: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Paștile, Rusaliile ș.c.l. și trăirea acestora, lecturarea cărții religioase, Doxologia, în special, vizite la mănăstiri și pelerinaje în țară și peste hotare, frecvente întâlniri cu preotul duhovnic și nu numai, mass-media prin multele ei forme m-au ajutat de-a lungul anilor să conștientizez că fără Hristos, Mântuitorul nostru, suntem nimic. El e totul si în toate! Nașterea Lui, eveniment ce se apropie, ar trebui să însemne renașterea noastră, a fiecăruia, în El, în Hristos și rămânerea cu El până la sfârșitul veacurilor. El s-a jertfit pentru noi, spre mântuirea noastră și ne cere atât de puțin în schimb... Să-l urmăm, nu prin sacrificiu, ci prin ascultare de poruncile Lui! Îl rog cu lacrimi fierbinți să-mi ajute să-mi duc crucea până la capăt! Să trăiesc în El, în Hristos și pentru El, până la capătul vieții mele!            

Doamne ajută!