Viața anahoretică (din greaca veche ἀναχωρητής) corespunde întru totul exigențelor chemării evanghelice. Cuvântul care exprimă cel mai bine această viață este renunțarea. Chemarea lui Dumnezeu se adresează tuturor, după cuvântul Mântuitorului: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). La capătul acestei chemări premiul este Împărăția Cerurilor: Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19, 29); Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37).

Trebuie să înțelegem că acceptarea acestei chemări și retragerea din lume (fie în viața de obște, fie în cea anahoretică) nu se face din vreo neputință, nemulțumire sau din dezgustul față de aceasta, ci dintr-o iubire profundă față de Dumnezeu. Această iubire jertfelnică este răspunsul oamenilor față de iubirea lui Dumnezeu. Lumea este creația lui Dumnezeu, opera iubirii Lui, deci nu poate fi rea. De altfel, Biserica a formulat în cântările sale faptul că noi suntem călători pe marea învolburată a acestei vieți în drum spre limanul mântuirii. Biserica este corabia care ne duce acolo. Sfântul Apostol Pavel amintește, în epistola 1 Corinteni, de cursa în care suntem înscriși cu toții pentru a ajunge la mântuire. În această cursă, care se desfășoară în această viață (singura pe care o avem aici) și pe care apostolul neamurilor o compară cu un stadion, deși avem râvnă diferită ca intensitate, accentul cade pe finalizarea ei: Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi (I Corinteni 9, 24).

Sfânta Cuvioasă Teodora a parcurs mai multe etape ca să ajungă la viața contemplativă, dedicată rugăciunii: mai întâi a fost căsătorită împotriva voinței ei de către părinți, apoi a intrat în mănăstire la Schitul Vărzărești – Vrancea. După ce turcii au prădat și au dat foc schitului, Cuvioasa Teodora s-a retras în munții Vrancei, alături de stareța schitului, schimonahia Paisia. Abia după ce schimonahia Paisia a părăsit această viață, Sfânta Teodora a fost îndrumată de Dumnezeu spre pădurile din Neamț, unde a rămas în călăuzirea duhovnicească a părintelui Pavel de la Schitul Sihla. După trecerea la Domnul a duhovnicului său, Sfânta a rămas o perioadă în apropierea schitului, unde trăia în sărăcia celor materiale, dar în bogăția celor duhovnicești.

Retragerea în peșteră a avut loc după o altă năvălire a turcilor, acolo unde peretele de piatră s-a crăpat pentru a o ascunde și a o feri de moarte. Această minune dumnezeiască ne arată cum natura înconjurătoare și animalele devin prietenii celor care își duc viața în sfințenie. Asemenea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, va primi prin iconomie divină Sfânta Împărtășanie, înainte de obștescul sfârșit. A fost înmormântată în peșteră, iar în vremea domnitorului Mihail Sturza, sfintele sale moaște au fost puse spre închinare în biserica Schitului Sihla. După un timp, vor ajunge la lavra Pecerska, unde li se pierde urma.

Sfânta Cuvioasă Teodora aparține neamului nostru, ținuturilor nemțene. Chiar dacă nu avem această bucurie de a-i cinsti sfintele moaște, știm că este o mare rugătoare înaintea Domnului, și o putem cinsti urmând pilda vieții ei.