Este în noi dragoste de Dumnezeu sau nu?

Pentru a da răspuns la această întrebare, să intrăm în noi înşine, să privim împrejur şi să căutăm semne simple şi apropiate înţelegerii oricui, după care să judecăm fără greş în această privinţă.

Cine este îndrăgostit vorbeşte mereu despre persoana iubită; cu oricine s-ar întâlni, începe îndată să vorbească despre ea sau abate treptat spre ea făgaşul discuţiei. Aşa şi aici: cine Îl iubeşte pe Dumnezeu vorbeşte cu plăcere doar despre El, numai spre El abate făgaşul discuţiilor sale, şi când începe să vorbească despre El nu se mai satură; nu se simte bine decât acolo unde se vorbeşte despre Dumnezeu şi despre lucrurile Lui, iar acolo unde se vorbeşte despre una şi alta se plictiseşte îngrozitor. Dimpotrivă: cine nu-L iubeşte pe Dumnezeu, acela nu vorbeşte despre El din proprie iniţiativă şi se fereşte de cei cărora le place să vorbească despre El. În schimb, când se vorbeşte de probleme ale acestei vieţi – comerciale, juridice, militare, mă rog, savante, numai dumnezeieşti să nu fie – acolo se simte în largul său, şi nu-l mai scoţi nici cu arcanul din locurile unde oamenii se ocupă cu noutăţi, mode, bârfe, şi jocuri de noroc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 176)