Sfântul Isaac Sirul zugrăveşte astfel desăvârşita dragoste: „Dragostea de Dumnezeu este după natura ei foc mistuitor şi, când fără de măsură cuprinde pe cineva, conduce acel suflet spre extaz. Cel ce a gustat această dragoste nu poate să o cuprindă pe ea în inima lui şi să o suporte. Şi o schimbare neobişnuită află întru el pe măsura calităţii iubirii lui. Iată şi semnele vădite ale acesteia: faţa omului se face ca de foc şi plină de bucurie, iar trupul lui capătă o căldură neobişnuită. Frica şi strâmtorarea se îndepărtează de la el şi ajunge la extaz. Puterea ce ţinea mintea lui adunată (întru cele pământeşti) îl păsăreşte şi ajunge astfel la duhovniceasca contemplaţie. Şi pe cea mai înfricoşătoare moarte o socoteşte el ca bucurie. Această contemplaţie a minţii nu-l părăseşte nici-cum, neîncetat aflându-se el cu gândul la cer…

De această duhovnicească îmbătare au fost cuprinşi odinioară Apostolii şi mucenicii. Cei dintâi au străbătut întreaga lume, ostenindu-se şi pătimind nenumărate scârbe şi necazuri. Ceilalţi şi-au vărsat sângele ca apa din mădularele lor tăiate şi nu s-au descurajat în înfricoşătoare patimi, ci le-au răbdat cu bărbăţie”.

(Arhim. Serafim Alexiev – Dragostea-Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, pp.65-66)