„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se vor clăti în veac” grăieşte psalmistul. „Iar pe cei ce se abat pe căi nedrepte, Domnul îi va duce cu cei ce lucrează fărădelegea” (Ps. 124, 1-5). Să fie dar nădejdea noastră spre Dumnezeu, să petrecem în munte, neclătinaţi, cu bună socoteală, că iată, pricina tuturor bunătăţilor este a nădăjdui spre Domnul. „Uitaţi-vă, zice Sirah, la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat ?” (Isus Sirah 2, 10). Că într-această lume plină de scârbe şi de tulburări viaţa noastră cheltuind, nici un rod nu vom avea dacă suntem fără de nădejde.

Să ne îmbrăcăm deci „în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire“ (Tes. 5, 8), „ca să putem sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 11). Măcar de ne face nouă credinţa marea ca uscatul, de mută şi munţii, deşi puternică ca moartea este dragostea, însă fără de nădejde, degrabă se învâltoară şi cu săgeţile celui viclean meşteşugindu-se, degrabă se scutură credinţa fără de ancorele nădejdii.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 27)