Biserica mare a Mănăstirii Tazlău, cunoscută astăzi, este elegantă și zveltă. Ea a fost zidită între anii 1496-1497 și a primit hramul celei vechi: Nașterea Maicii Domnului. Marele Voievod mai avea două lăcașuri de rugăciune în construcție: biserica de la Războieni și cea de la Popăuți.

Pisania bisericii călugărilor de la Tazlău, frumos scrisă și bine păstrată, în limba oficială din cancelaria timpului, ne face cunoscute următoarele: „Io, Ștefan voievod, domnitor al țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am zidit această biserică în cinstea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu și a curatei Ei Nașteri, ca să fie de rugă lui și soției sale Maria și fiilor săi, Alexandru și Bogdan; care s-a început în anul 7004 (1496), în luna iulie 4 și s-a isprăvit în anul 7005 (1497), în al patruzeci și unulea an curgător de domnie, luna noiembrie 8 zile”.  

În sufletul voievodului stăruiau dragostea și îndatorirea față de pomenirea strămoșilor

După ce termină zidirea Mănăstirii Tazlău, Sfântul Ștefan cel Mare nu o înzestrează cu teren dintru început, socotind că biserica și slujitorii sunt stăpâni pe moșiile care-i aparțineau „din vechi”. Așadar ctitorul îi trece în administrație și posesie tot ce au avut Toader și Lie. Însă, în timp, domnitorul mai cumpără numeroase sate cu mori și ape, pe care le dăruiește mănăstirii, fiindcă în sufletul său stăruie dragostea și îndatorirea față de pomenirea strămoșilor și părinților săi.

Din actele de donație existente reiese limpede grija pe care Ștefan cel Mare o poartă Mănăstirii Tazlău și, cât timp a trăit, marele voievod a cercetat-o și a întărit-o cu noi danii și moșii.

În documente, voievodul numește în mod repetat Mănăstirea de la Tazlău „a noastră”, fapt ce reprezintă o întărire a autorității și o recunoaștere a acestei mănăstiri față de vecinii proprietăților mănăstirești, cât și față de alte mănăstiri, dar și confirmarea faptului că biserica, cu posesiunile ei, aparține Mușatinilor, ctitorie a bunicului său, Alexandru.