Dreptul la neuitare: Arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, la Centrul Eparhial din Roman, la început de Făurar, începând cu anul 2005, au loc la Catedrala Arhiepiscopală din Roman diverse activităţi cultural-religioase, comemorative, dedicate memoriei vrednicului de pomenire, arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul, care-și doarme somnul de veci, în umbra ctitoriei lui Petru Rareș. În satul său natal, la Ruginoasa - Neamț, Consiliul Local l-a declarat post mortem „Cetățean de Onoare”, în anul 2007, iar biblioteca comunală îi poartă numele. Arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul s-a stins din viață la 9 februarie 1950, după o slujire de cinci decenii, închinată Bisericii și neamului său, rămânând în memoria posterității ca un  părinte duhovnicesc blând, ce și-a legat destinul de străvechea  Eparhie a Romanului.

Toate preocupările vieții Bisericii din acele vremuri tulburi se regăsesc constant în activitatea sa, el fiind nu doar martor, ci și susținător al idealurilor românilor în timpul celor două conflagrații mondiale.

„M-am nevoit să fiu sârguincios și harnic, în toate funcțiunile ce le-am ocupat: învățător, pedagog, profesor, egumen și arhiereu”

În arhiva eparhială de la Roman se păstrează câteva documente personale, înaintate către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în perioada interbelică, de către arhiereul vicar al Episcopiei Romanului, Ilarion Băcăoanul, din care aflăm unele aspecte semnificative din viața și activitatea sa, suficiente pentru a putea face o „radiografie” clară a ostenelilor sale și pentru a-i  zugrăvi un portret în cuvinte, acum la  împlinirea a 71 de ani de la „nașterea sa în ceruri”.

Iată câteva rânduri sugestive în acest sens dintr-un raport de activitate din 1930: „Sunt fiu de preot, născut la anul 1873, mai 14, în satul Ruginoasa, comuna Bozieni-Balș, județul Neamț. Cursurile primare le-am făcut la școala nr. 1 din Piatra Neamț, la anul 1886. Am urmat ca bursier cursul Seminarului din Roman, pe care l-am absolvit la anul 1892. După reforma Învățământului Seminarial la anul 1893, am trecut la cursul superior cu 8 clase, al Seminarului «Veniamin» din Iași, pe care l-am absolvit la anul 1897. Am fost numit învățător în satul Marginea, comuna Războieni, județul Neamț, apoi pedagog la Seminarul din Roman.

Prezentându-mă la examen pentru bursa la Facultatea de Teologie din București, la anul 1899 și reușind, am urmat cursurile acestei facultăți, 4 ani, iar la 17 februarie 1904, am fost proclamat «cu distincțiune», licențiat  în teologie (teza de licență: «Sfântul Ioan Casian»). Fiind încă student în anul al IV-lea, am îmbrățișat viața monahală, în Sfânta Episcopie a Romanului, sub arhipăstoria adormitului întru fericire episcop Gherasim Safirin. Pentru viața mea călugărească de supunere și ascultare cu smerenie, episcopul Gherasim, ca și succesorii săi, m-au apreciat întotdeauna cu distincțiuni […], iar după 10 ani de slujbe mănăstirești la Sfânta Episcopie, m-a înaintat egumen al Mănăstirii Precista Mare din Roman.

La 6 iunie 1922 am fost ales de către Sfântul Sinod printre candidații la locul vacant de arhiereu cu titlul de «Băcăoanul». Majestatea Sa, Regele Ferdinand, confirmându-mă, am fost hirotonit arhiereu în Sfânta Mitropolie din Iași, la 14 aprilie 1923. Oricât mă stingherește ideea de a scrie ceva despre activitatea mea, mărturisesc cu smerenie că m-am nevoit să fiu sârguincios și harnic, în toate funcțiunile ce le-am ocupat: învățător, pedagog, profesor suplinitor la Seminarul din Roman, egumen la Mănăstirea Precista Mare și arhiereu vicar al Episcopiei Romanului.

Ca arhiereu am hirotonit 536 de candidați -diaconi și preoți- din patru eparhii: Basarabia (Hotin), Bucovina, Iași și Roman. Apoi, am sfințit zeci de biserici la sate și orașe, nu numai în Eparhia Romanului, ci și în alte Eparhii prin delegație. Mai presus de toate m-am silit ca prin pilda vieții mele să îndrum pe calea Evangheliei poporul și pe cei în mijlocul cărora am trăit”.

Chemarea la arhierie: Demnitate și responsabilitate.

În ziua de 1 februarie 1923, atunci când chiriarhul locului, episcopul Teodosie Atanasiu, s-a retras din scaunul episcopal al Romanului, din motive de sănătate, la Mănăstirea Neamț, Sfântul Sinod și Ministerul Cultelor l-au numit pe arhimandritul Ilarion Mircea ca locotenent de episcop în scaunul vacant. Hirotonia sa întru arhiereu s-a săvârșit în Catedrala Mitropolitană din Iași, la 14 aprilie 1923, de către mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, episcopul Nicodim Munteanu al Hușilor, Nectarie episcopul Ismailului și arhiereul Iacov Antonovici Botoșăneanul. La slujbă au participat din partea familiei, părinții săi bătrâni, veniți cu trenul de la Roman, preotul Vasile și presbitera Eufrosina, sora sa Eufrosina cu soțul ei Mihai Manoliu și fiul lor Ștefan. Arhimandritul Ilarion Mircea avea atunci 50 de ani.

Slujirea sacerdotală și-a îndeplinit-o cu multă râvna și devotament vreme de aproape cinci decenii, slujind sub ascultarea a patru episcopi eparhioți: Gherasim Safirin, Teodosie Atanasiu, Lucian Triteanu și Teofil Herineanu. Prezența arhiereului Ilarion la buna desfășurare a problemelor multiple din administrația eparhială a fost activă, atât la cancelaria episcopală, cât și pe teren. Amintirea sa a rămas vie în conștiința celor câteva sute de tineri teologi, care au fost hirotoniți de dânsul, pe seama parohiilor din episcopia Romanului, și a altor tineri trimiși la dânsul, spre a fi hirotoniți, de întâistătătorii altor eparhii din Mitropolia Moldovei.

Este cunoscut cazul tânărului monah Teoctist Arăpașu, de la mănăstirea Bistrița, care împreună cu alți doi confrați ai săi, ierodiaconul Teofan Crăciun și monahul Galerie Mazarini, au venit la Roman în iarna anului 1936, având scrisoare de recomandare de la mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu, pentru a fi hirotoniți. Arhiereul Ilarion Băcăuanul i-a cercetat duhovnicește, iar în ziua de 4 ianuarie 1937, acesta l-a hirotonit ierodiacon pe tânărul Teoctist, cel ce avea să devină mai târziu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. În rugăciunile sale, Patriarhul Teoctist mereu îl pomenea cu recunoștință, avându-l consemnat în pomelnicul său personal.

În cele trei decenii de slujire arhierească la Roman, acesta a primit din partea Sfântului Sinod responsabilitatea să suplinească scaunul episcopal vacant, fiind numit în două rânduri locotenent de episcop: în 1923, după retragerea episcopului Teodosie, până la alegerea episcopului Lucian, și în perioada decembrie 1947- iunie 1949, după îndepărtarea din scaun a episcopului Lucian și alegerea lui Teofil Herineanu ca Episcop al Romanului și Hușilor, la 8 iunie 1949. În perioada cât a fost locotenent de episcop, arhiereul Ilarion a trimis în tot cuprinsul eparhiei Romanului mai multe scrisori pastorale, pline de îndemnuri și sfaturi duhovnicești, ele fiind publicate și în revista „Cronica Romanului”.

Pioasă amintire pentru vlădica Ilarion

Arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul a fost un părinte duhovnicesc ce şi-a legat destinul de Eparhia Romanului, unde a slujit neîntrerupt la altar, vreme de aproape cincizeci de ani, rămânând în amintirea posterităţii ca un păstor blând, cumpătat, sensibil, un model de arhiereu, ce a îmbinat dreptatea cu bunătatea, întotdeauna însă cu părintească dragoste.  

Dintre cei care l-au cunoscut personal și mi-au vorbit cu cuvinte alese, cu recunoștință și admirație despre dânsul, unii fiindu-i apropiați colaboratori la cancelaria eparhială, amintesc pe părintele Scarlat Porcescu, părintele Ioan Ivan (care a fost hirotonit diacon în Catedrala din Roman, la 23 iunie 1943, tot de către arhiereul Ilarion), părintele Ermil Bărbieru (fost diacon la Precista Mare și împreună slujitor cu arhiereul Ilarion), părintele Mihai Bulete de la Parohia Hociungi II (numit aici în perioada refugiului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și instalat de către vrednicul de pomenire Ilarion Băcăuanul). 

Iată mărturia fostului său diacon Ermil Barbieru (fost protopop de Roman), care mi-a descris cu mulți ani în urmă cum l-a cunoscut, cum arăta și cum slujea arhiereul Ilarion: „Era un slujitor impunător, avea o statură înaltă, avea doi metri înălțime și era un om voinic care se remarca la orice adunare. Dar pe cât era de impunător acest arhiereu, el era foarte sensibil. Era un uriaș cu suflet de copil. L-am văzut de multe ori plângând în anumite momente grele sau la anumite slujbe. Era foarte sensibil, bun și blând cu toată lumea”.

Osteneli Chiriarhale

Prețuind rosturile conferințelor preoțești și a cercurilor pastorale care activau în întreaga eparhie, după un program lunar foarte bine pregătit, din dorința de cultivare a clerului, dar mai cu seamă de păstrare a unității de credință, arhiereul Ilarion a urmărit îndeaproape buna lor funcționare, fixând temele ce trebuiau dezbătute, participând la multe din aceste întâlniri culturale și duhovnicești.

Numeroase locașuri de cult, unele nou construite (cum este Biserica „Sfântul Ilie” din stațiunea Slănic Moldova), precum și alte biserici și monumente renovate și restaurate, au fost redeschise prin rugăciunile sale. În cadrul liturghiilor săvârșite la catedrala episcopală, la Biserica „Precista Mare” din Roman sau în parohiile unde oficia, arhiereul Ilarion vorbea pe înțelesul poporului, parte din predicile sale fiind înmănuncheate într-un volum, „Cuvântări bisericești”, tipărit la Roman în anul 1921, cu binecuvântarea Episcopului Teodosie.

Am primit din partea urmașilor săi un exemplar al volumului său de predici, care, pe lângă cuvântările rostite la duminici și praznice împărătești, mai cuprinde și câteva cuvântări ocazionale, îndeosebi cu caracter patriotic (Cuvântare la Unirea Basarabiei cu Țara Mamă, la dezvelirea unui monument, la parastasul pentru Neagoe Basarab - la 400 de ani de la moarte, și pentru regele Carol I, la 7 ani de la moartea acestuia).

În revista eparhială „Cronica Romanului”, arhiereul Ilarion a publicat diverse articole cu tematică moral-religioasă, predici și cuvântări ocazionale, unele dintre acestea fiind semnate cu numele Irineu. Eparhia Romanului era foarte întinsă în perioada interbelică și cuprindea fostul județ Roman, județul Bacău, județul Putna (Vrancea de astăzi) și județul Tecuci, de aceea activitatea arhiereului Ilarion era deosebit de bogată. Dintr-un raport al său de activitate, înaintat Sfântului Sinod, aflăm multe detalii din frumoasa și rodnica sa misiune, pe care mereu a știut să o îmbrace în haina smereniei. Amintesc doar câteva dintre evenimentele religioase la care a luat parte:

  • La 6 august 1923, a participat la punerea pietrei de temelie pentru mausoleul de la Marașești, acesta aflându-se atunci pe teritoriul jurisdicțional al eparhiei Romanului, iar mai apoi, la 18 septembrie 1938, a revenit aici la ceremonia de sfințire, de față fiind și Regele Carol al II-lea.
  • La 30 octombrie 1932, Msănăstirea Bistrița a găzduit o impresionantă ceremonie, oficiată cu prilejul comemorării domnitorului Alexandru cel Bun, la 500 de ani de la moartea acestuia, în prezența Regelui Carol al II-lea, a trei mitropoliți, Pimen al Moldovei, Gurie al Basarabiei și Nectarie al Bucovinei, alături de Episcopul Lucian Triteanu al Romanului a venit aici și a slujit arhiereul Ilarion Băcăuanul.

Dreptul la neuitare

Comemorarea sa, acum când se împlinesc 71 de ani de la trecerea în veșnicie, este plină de înţelesuri duhovniceşti. Este în primul rând un act de recunoștință și de prețuire a posterității, este o împlinire a cuvântului Scripturii care zice: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7); dar și o cultivare a demnităţii noastre de fii şi slujitori ai aceleiaşi Bisericii, pe care el a slujit-o cu demnitate și responsabilitate într-o perioadă grea din istoria neamului nostru românesc. Veșnică să fie pomenirea lui!

De la același autor

Ultimele din categorie